fată n-o cheamă de fapt Klara, ci Kunigunda; că nu e alta decât fiica secretă a lui Bach, care mai întâi o omorâse pe frumoasa ei mamă, iar acum vrea să se însoare cu propria copilă; că din creştet până la buric ea e frumoasă, dar de acolo până la călcâie e acoperită cu păr negru aspru, ca nişte ţepi de arici; că de fapt n-o cheamă nici Kunigunda, ci Kakilia; că în ciorapul de pe piciorul drept poartă permanent o crenguţă de salcie proaspăt tăiată – nimeni nu ştie de ce; că de fapt n-o cheamă Kakilia, ci în nici un fel – până în toamna asta a trăit fără nume, legată cu lanţuri de un puţ, pe fundul unei râpe îndepărtate.

Despre Schulmeister se zicea că în timpul plimbărilor sale de seară se aşază în genunchi lângă Pârâul Soldatului, îşi bagă faţa în apă şi lipăie cu sete, ca un câine; că sapă cu mâinile pământul în cimitirul din Râpa celor Trei Boi şi cu pământul acela îşi unge pereţii camerei; că înţelege limba turcă (numai acest fapt în sine părea peste poate de suspect); că mulţi ani la rând îşi ţinuse prizoniera într-un bordei din stepă şi acum voia să se însoare cu ea şi să emigreze în Brazilia.

Separat, în timp ce scoteau copiii din clasă şi coborau vocea până la o şoaptă înfierbântată, povesteau despre necuviinţele care se petrec noaptea în Schulhaus; şi până la sfârşitul toamnei aceste zvonuri au ajuns la o asemenea intensitate şi au fost hrănite cu amănunte atât de colorate, că pastorul Händel, când le-a auzit, trei duminici la rând a vorbit în predicile sale despre păcatul clevetirii.

Prima care a refuzat să-şi mai trimită copiii la şcoală a fost Emmy Pepenoasa. După trei zile nici măcar un elev n-a mai venit dimineaţa la ore. Iar o săptămână mai târziu, bărbaţii, după ce au terminat cu tăiatul porcilor şi pregătirea cârnaţilor pentru iarnă, după ce au tăiat majoritatea păsărilor domestice şi le-au pus, jumulite şi eviscerate cu grijă, în gheţăriile caselor, s-au adunat la sfatul satului, care avea loc de obicei în clădirea şcolii, şi i-au cerut starostelui Dietrich un profesor nou pentru şcoala din Gnadental.

Era sfârşitul lui noiembrie – geros, cu multă ninsoare. Drumurile erau înzăpezite, străzile pustii, rar mai ieşea câte o sanie din colonie – satele încremeniseră în aşteptarea Crăciunului. La vremea asta să cauţi un nou Schulmeister era cu neputinţă – cu toate acestea, discuţia s-a încins. Fie că subiectul a aprins sângele bărbaţilor, fie gândul că dincolo de perete, în mica locuinţă, se afla obiectul discuţiei – o fată pistruiată cu ochi nevinovaţi şi nas cârn –, vocile lor au fost asurzitoare în seara aceea, şi starostele a fost nevoit să bată de trei ori cu rigla în catedră, chemând la linişte.

— Fiul cel mare ne-a fost ucis în război, mijlociul e prizonier, iar pe cel mic nici măcar şcoală nu-l putem învăţa ca lumea: nevesti-mii îi e frică să-l lase dimineaţa la Schulhaus! Treabă-i asta? striga Kohl cel mic şi jigărit.

— Să ne adunăm tot satul şi s-o scoatem pe fată din şcoală cu forţa! O punem în beciul pastorului şi n-o hrănim trei zile, ca să se căiască mai uşor! a zis morocănos Böll-cu-Mustăţi. Iar pe Schulmeister să-l dăm afară în şuturi din Gnadental, noaptea! Să vedem, poate se răzgândeşte!

— Să-i dăm afară pe amândoi! Îi punem pe gheaţa Volgăi, cu boarfe cu tot – ducă-se unde-or vrea! În colonia învecinată sau hăt, în Brazilia! a adăugat Gauss, care era mereu de acord cu toată lumea.

— De unde să vă iau eu Schulmeister nou în miezul iernii? Să vi-l scot de sub zăpadă? a spus starostele Dietrich. Bach, cât a trăit singur, şi-a făcut treaba. Să trăiască şi mai departe – singur. Şi să ne înveţe copiii! Cât despre gărgăunii din tărtăcuţă – asta nu-i nimic. Un pic de rahat nu strică niciodat’!

Au hotărât: aveau să-l roage pe pastorul Händel să preia el predarea la şcoală până la Crăciun, iar Schulmeister-ului rătăcit să-i ceară pentru ultima dată să-şi bage minţile-n cap, să se întoarcă în sânul obştii, s-o predea pe tânăra Klara de bunăvoie în mâinile bisericii, iar el să-şi reia atribuţiile de la începutul lui ianuarie.

Bach a şezut indiferent toată seara lângă soba de fier – îi asculta pe cei adunaţi, dar urmărea cu privirea doar licăririle focului. Când a fost întrebat ce are de răspuns adunării, doar s-a încruntat şi a ridicat din umeri: „Nimic“. Au plecat şi l-au lăsat singur.

El s-a întors în camera lui. Klara stătea lângă sobă, cu obrazul lipit de ea. Fireşte, auzise totul, până la ultimul cuvânt – peretele dintre jumătatea destinată clasei şi cea pentru locuit era subţirel, din scânduri. „Şi-acum, ce facem?“ ar fi vrut s-o întrebe, cum o făcuse cu câteva săptămâni în urmă, dar n-a îndrăznit.

Străduindu-se să nu facă zgomot, a aruncat pe sobă o şubă veche (patul i-l lăsase Klarei din prima zi) şi s-a culcat, făcându-se covrig. Nici el nu şi-a dat seama când a aţipit.

L-a trezit o senzaţie: Klara nu mai era în cameră.

— Klara!

A sărit în sus şi s-a uitat în jur: lampa cu gaz lumina camera pustie. A vrut să sară de pe sobă, dar a făcut o mişcare greşită şi a căzut, lovindu-se la cot.

— Klara!

S-a dus repede după sobă – nimeni.

În clasă – nimeni.

A dat fuga în pridvor – nimeni.

— Klara!

Vântul l-a izbit în piept, ace de gheaţă i-au înţepat fruntea. Zgribulindu-se, Bach s-a întors în cameră şi s-a uitat în cuierul de lângă uşă – era gol: Klara plecase în singura ei scurteică – din stofă, uşor vătuită. Şi-a îmbrăcat şuba, şi-a tras căciula de blană pe ceafă, şi-a băgat picioarele în pâslari, a apucat la subraţ pilota de puf – ca s-o înfăşoare pe Klara – şi a ţâşnit în noapte.

Luna