atârna pe cer galbenă, mată, şi în lumina ei zăpada semăna cu nişte cocoloaşe de unt. Peste toată piaţa se întindea de-a curmezişul umbra neagră şi prelungă a clopotniţei bisericii. Din pridvorul şcolii porneau urme – multe şi în toate direcţiile: fusese jumătate de sat la adunare în ziua aceea. Bach a încremenit pentru o clipă, apoi a pornit spre Volga. Nu ştia de ce, i s-a părut că aşa e bine.

Strângând la piept pilota voluminoasă şi nevăzând drumul din cauza ei, înghiţind zăpada înţepătoare, împiedicându-se din când în când în colţurile pilotei, care-i scăpau din mâini, Bach a trecut cumva de casele întunecate, deja acoperite de troiene, de piaţa cu cei trei ulmi înalţi şi tarabele care se ascundeau în spatele lor, de ghizdul fântânii, de prăvălia de lumânări şi cea de kerosen şi, în sfârşit, a ajuns pe mal.

S-a uitat în jur: jumătate de lume – cerul negru-verzui, jumătatea cealaltă – pătura galbenă de zăpadă de pe râu. În zăpadă, scufundată până la brâu, se mişcă o umbră abia zărită: Klara.

A mers pe urmele ei. A ajuns-o repede: era totuşi ceva mai puternic. Când a ajuns-o, i-a aruncat pilota pe umeri – Klara nu s-a împotrivit. Au mers mai departe împreună. I-a spus că merge el înainte – era mai greu să-ţi croieşti drum prin zăpadă. Klara nu s-a împotrivit.

Păşea prin zăpada mocirloasă, simţind cum îi arde trupul şi i se încălzesc mâinile de la efort. N-a întrebat unde merg. Ştia: pe malul drept – la fermă – acasă.

Undeva pe malul stâng au rămas şi clasa, încă plină de răsuflarea grea a bărbaţilor supăraţi, şi cămăruţa descuiată, şi lemnele încă nearse în sobă, şi cartea legată în scoarţe de carton, necitită până la capăt, şi vestonul necârpit, şi pata de noroi îngheţată de pe geam, şi rămăşiţele de caşă în ceaun, şi vreo două linguri de gaz în lampă – ei bine, totul.

5

Ferma îi aştepta însă: scufundată în zăpadă până la ferestre, casa stătea tristă cu obloanele închise, merii îşi iţeau ademenitor crengile îngheţate din troiene. Încă la lumina stelelor, Bach şi Klara au încălzit soba (în magazia de lemne rămăseseră câţiva buşteni), au fiert zăpadă în ceainic, au băut apă fierbinte şi s-au ghemuit lângă foc, ameţiţi de oboseală.

Pe Bach l-a trezit lumina puternică: razele soarelui scăldau casa – din dormitorul fetei, prin salon, până la bucătărioara strâmtă, cu soba imensă în mijloc – Klara se trezise deja şi deschisese toate obloanele. Astfel au început Bach şi Klara să trăiască în casa aceea, încălzind-o, încăpere după încăpere, palmă cu palmă.

Uriaşă pe dinafară, înăuntru casa nu era atât de mare, de parcă tot spaţiul ar fi fost mâncat de grosimea neobişnuită a bârnelor din care erau făcuţi pereţii, fiecare dintre ele mai groasă şi decât slăbănogul Bach, şi decât fragila Klara. Singura cameră mare era salonul, care dădea în trei dormitoare – al fetei, al lui Grimm şi al Tildei (slujitorii kârgâzi dormeau în grajd, care avea şi el o sobă). Ferestrele salonului, acoperite de un strat gros de gheaţă, erau încadrate de perdele albe de pânză. Pe pervazurile late se aflau sfeşnice întunecate. În colţuri – suporturi de fier pentru vreascuri, scaune cu spătarele sculptate şi fotolii de răchită. O laviţă lungă, nevopsită, acoperită cu o rogojină de cânepă, se întindea pe peretele cu soba (se încălzea soba din bucătărie, iar în cameră se vedea latura ei largă, acoperită cu plita roşcată, care semăna foarte bine cu turta dulce). Pe pereţii de bârne erau atârnate buzunăraşe colorate – pentru foarfeci, pentru Biblie – şi un covoraş de mătase cu o zicală iscusit cusută: „Munca – podoaba vieţii“. Podeaua de lut era măturată cu grijă şi presărată cu nisip, de parcă abia ieri ar fi trecut peste ea mătura harnicei Tilda.

Cămăruţa Tildei era atât de strâmtă, încât nu putea locui în ea decât cineva foarte uscăţiv şi atent în mişcări. Aproape tot spaţiul era ocupat de patul imens, cu tăblie rindeluită şi picioare crăcănate rapace. Sub el se aflau două cufere mari cu haine vechi, păstrate cu grijă, şi tot felul de alte bulendre; ca să le scoţi la lumină, trebuia să te laşi în genunchi şi să ai putere să tragi de mânerele de fier, fixate în cuie pe laturile bombate ale cuferelor – numai atunci locuitorii de sub pat ieşeau, fără tragere de inimă, scârţâind şi lăsând brazde lungi pe podeaua de lut. Să deschizi cuferele se putea numai dacă le puneai pe pat – atât de strâmtă devenea camera la apariţia lor. Bach nu înceta să se minuneze cât de chibzuită era servitoarea: în tezaurul ei erau păstrate atâtea veşminte, că ar fi ajuns pentru tot Gnadentalul. Cu săculeţi cu pelin între ele ca să le apere de lacomele molii, în cufăr stăteau în straturi: pantaloni scurţi din stofă cu şnururi de piele la genunchi, jiletci de lână încheiate la două rânduri, bărbăteşti şi de damă, cu nasturi de os, de metal sau de sticlă, scurteici cu guler din catifea căptuşite cu vatelină, ciorapi în dungi viu colorate, bonete moi de finet cu margine din dantelă şi panglici lungi, fuste suprapuse din mătase ori burmet11 împodobite cu şireturi colorate… Lucrurile acestea erau de modă atât de veche, că s-ar fi potrivit mai degrabă pentru un spectacol de Crăciun decât pentru purtat zi de zi – fie erau într-adevăr foarte vechi, fie fuseseră cusute pur şi simplu după modele de demult. Patul Tildei era acoperit cu o cuvertură subţire din dantelă neagră, deasupra căreia tronau piramide de perne nenumărate, îmbrăcate în feţe de pernă colorate, brodate în cruciuliţe. Bancheta sculptată cunoscută lui Bach şi roata de tors zmeurie erau înghesuite la intrarea în cameră, iar pe pereţi, ca nişte ornamente de sărbătoare, atârnau în cuie de aramă tot felul de instrumente: igliţe pentru împletirea dantelei, mănunchiuri de andrele şi croşete, nenumărate perii pentru lână, piepteni şi bobine de toate mărimile posibile. De fiecare dată când intra