11. Ţesătură grosolană din bumbac. (N.a.)

Camera Klarei, dimpotrivă, era mare şi luminoasă – spaţiul lipsit de culori ţipătoare era curat şi sever, ca şi stăpâna lui: patul făcut, fără nici o cută, lângă un perete, o comodă cu albituri lângă alta, între ele o rogojină de paie pe podea – asta era tot. Aici, la început Bach se sfia să intre. Mai târziu, când s-a simţit mai acasă şi a prins curaj, a văzut pe pereţii din bârne frumos curăţate ceva ce l-a făcut să se aşeze în genunchi şi să-şi petreacă o jumătate de zi târându-se prin cameră şi băgându-şi nasul în fiecare bârnă, dintr-un colţ în altul. Toate bârnele erau acoperite cu inscripţii – unghia delicată a Klarei scrijelise în lemnul înnegrit de vreme mii de cuvinte: printre ele, Bach a găsit şi versuri, şi cuvinte compuse din dictări, şi unele întrebări pe care fata i le scrisese pe volumaşul de Goethe, şi fraze din dialogurile verii, şi propriul lui nume, repetat de cel puţin o sută de ori. Cuvintele şi literele acopereau toţi pereţii, de la podea până aproape de tavan. Greşeli erau puţine – Klara îşi scrisese pesemne „jurnalul“ haotic toată vara trecută: în casă nu exista hârtie, iar lui Bach nu-i trecuse prin minte să-i lase elevei sale câteva foi pentru exerciţiile ei. De aceea, scrisese pe pereţi. Acest model palid se vedea numai la lumină bună şi de foarte aproape; cu greu ar fi putut melancolica Tilda şi veşnic ocupatul Grimm să-l observe.

Grimm locuia de cealaltă parte a peretelui. Camera lui şi a Klarei erau încălzite de o altă sobă, care era alimentată din dormitorul tatălui. Acolo Bach se străduia să intre cât mai rar – numai ca să arunce lemne în sobă sau ca să ia ceva absolut necesar din dulapul imens. Camera stăpânului era greoaie şi întunecoasă: covoarele tătăreşti negre-verzui de pe pereţi, patul sub un baldachin cu goblen, samovarul masiv din aramă de pe pervaz îi stârneau un sentiment straniu de ruşine, de parcă nu covoarele sau samovarul, ci însuşi Udo Grimm s-ar fi uitat la el cu indignare şi reproş. De aceea, Bach dormea pe laviţa din salon, apărat noaptea de prezenţa paravanului cunoscut.

În casă totul rămăsese aşa cum îşi amintea din vremea vizitelor sale de vară, doar de pe un perete dispăruseră vitrina cu pipele stăpânului şi vreo două fotografii în rame negre lăcuite. Casa părea locuită, de parcă stăpânii n-ar fi părăsit-o niciodată. Klara i-a explicat: se hotărâse ca ea şi Tilda să ia la drum numai lucrurile strict necesare sau dragi inimii lor, de aceea majoritatea lucrurilor din casă, inclusiv hainele, vesela şi mobila, rămăseseră. Înainte de plecare tatăl ei lăsase proprietatea în grija unui samsar din Saratov, care promisese să treacă pe la fermă şi s-o ţină în ordine până când Grimm avea să se aranjeze în Germania, apoi s-o vândă, cu toate mobilele, ustensilele de gospodărie şi tot ce mai era în ea. La început Bach şi Klara l-au aşteptat pe negustorul acela să apară de pe o zi pe alta, dar n-a venit niciodată vreo veste de la el. A trecut iarna, apoi primăvara, a sosit vara – acela n-a venit nici măcar o dată să vadă gospodăria care-i fusese lăsată în grijă. Apoi au încetat să-l mai aştepte. Nici Udo Grimm nu s-a arătat în căutarea fiicei rătăcite. „M-a blestemat, pesemne“, a spus la un moment dat Klara.

Părea că luase cu calm întoarcerea la fermă – chipul ei păstra acea expresie impasibilă pe care Bach o observase încă de pe vremea şederii sale de două luni în Schulhaus. Se liniştea cu gândul că poate asta era expresia ei obişnuită. Dar sensibilitatea şi emoţia din vocea sa, care-l atrăseseră atât de mult la început, erau acum dublate de tăria de caracter şi voinţa puternică: nici măcar o dată nu s-a plâns, nu i-a reproşat nimic, deşi el era pregătit pentru reproşuri şi le aştepta, şi chiar ar fi vrut să-i ceară iertare, sărutându-i mâinile şi lovindu-se vinovat cu fruntea de şorţul în dungi rămas moştenire de la bătrâna Tilda. Dar Klara tăcea. Şi numai o dată a murmurat: „Ce păcat că atunci nu am privit totul cu atenţie: gara, bazarul, oamenii străini, pe ţăranul cu barbă roşcată…“

Şi n-a mai pomenit niciodată despre asta.

De altfel, acum vorbeau puţin. Tot ce nu necesita cuvinte se făcea în tăcere, cu o privire sau o înclinare a capului. Avea rost să spună, de pildă, că astăzi pescuitul a mers bine şi le-a adus două văduviţe grase, dacă văduviţele astea, uite-le, stau în coş, cu solzii lor scânteietori? Sau că trebuie să adune merele căzute peste noapte ca să nu le roadă şoarecii, dacă merele sunt atât de roşii în iarbă, că se văd din cerdac? Că a putrezit acoperişul hambarului? Că pantalonii lui Bach, răriţi la genunchi, trebuiau peticiţi? Că el însuşi s-a însănătoşit după răceala recentă? Că astăzi iar – ca şi ieri, şi cu multe zile în urmă –, a visat-o pe Klara, cu fusta ei obişnuită ţesută din lână şi bonetă albă, şi acest vis l-a făcut fericit? Viaţa era în palmele sale, la distanţă de un braţ sau acolo unde se auzea vocea Klarei. Viaţa era limpede, reală, plină de flori şi arome. Economia de vorbe pe care Bach şi Klara o adoptaseră tacit între ei dădea acestei vieţi un caracter mai palpabil, şi cuvintelor, mai multă greutate.

În mod curios, chiar şi cuvintele se auzeau acum altfel. Versurile pe care Bach le citea uneori seara, şezând pe povârniş lângă Klara şi privind cum se zbat valurile Volgăi departe, jos, sunau atât de limpede şi de puternic, încât ai fi zis că le scria cu cerneală neagră pe cerul înflăcărat al amurgului, că le broda pe in cu aur şi pietre preţioase. Textele cântecelelor şi fabulelor