pe care le interpreta Klara, toate proverbele şi zicătorile ei, vorbele de duh şi povestioarele simple, dimpotrivă, erau apropiate şi dragi casei lor, ca iarba prezentă peste tot sau ca pânza de păianjen, ca mirosul apei şi al pietrei; ele se potriveau cu această viaţă solitară şi creşteau din ea, şi de aceea el nu simţea nevoia să corecteze vorbirea Klarei. Lui Bach îi plăcea şi acum s-o asculte, dar acum o asculta fără să o întrerupă, ba chiar învăţând să desluşească în dialectul ei o anumită frumuseţe. O ruga pe Klara, ca şi înainte, să-i spună poveşti – şi ea îi povestea cu sârg, prima, a doua şi a zecea oară: despre tăietori de lemne şi pescari, despre coşari şi grădinari, despre mere de aur şi peşti vorbitori de argint… Uneori părea că povesteşte despre casa ei şi despre ei înşişi.

Iar Bach era acum şi tăietor de lemne, şi pescar, şi coşar, şi grădinar. Învăţase de toate: să taie lemne, să prindă iepuri în laţ, să topească răşină şi să întărească cu ea fundul şubred al unei bărci, să peticească acoperişul cu paie, să astupe cu lut crăpăturile din podea, să cureţe fântâna, să dea cu var trunchiurile merilor foşnitori la începutul anului şi să-i îmbrace în cârpe şi trestie la sfârşit. A învăţat toate lucrurile care îi erau cu adevărat necesare în viaţă. Pe unele le-a deprins singur, pe multe i le-a arătat Klara. Oricât i-ar fi fost mâinile de neîndemânatice, mişcările de stângace, degetele de slabe, fiecare treabă încheiată îi aducea bucurie, de parcă n-ar fi fost un bărbat în toată firea, ci un copil care învaţă pentru prima dată să plămădească din pământ case pentru soldăţeii de jucărie sau să le împletească din paie cetăţi de necucerit. La început n-a fost cuvântul, ci fapta, asta ştia acum cu siguranţă.

Haina slinoasă şi pantalonii răriţi cu care venise Bach aici s-au zdrenţuit rapid de la munca de ţăran. Klara i-a potrivit câteva haine din cufărul fără fund al Tildei: nişte cămăşi mari din pânză nealbită, cu guler răsfrânt şi mâneci largi, adunate la încheietura mâinii, pantaloni largi fără nasturi, cu şiret. Pe deasupra Bach a început să poarte pe orice vreme o vestă de blană lăsată de unul dintre kârgâzi – îi era cald în ea chiar şi pe vântul cel mai aprig; o scotea numai vara, pe arşiţă. Această îmbrăcăminte variată, potrivită cumva cu silueta lui subţire îi plăcea lui Bach, vedea în ea un sens adânc, ascuns: acum era el însuşi aici şi Udo Grimm, şi Kaisar, şi toţi ceilalţi kârgâzi la un loc. Era şi stăpân, şi argat, şi pescar. Vânător, ce-i drept, nu devenise, în casă nu era nici o armă, dar cu atât mai bine – Bach cu greu ar fi putut învăţa să tragă cu puşca.

Mâinile i s-au înăsprit repede, palmele i-au devenit ceva mai mari şi mai grele; a încetat curând să se mai ruşineze de unghiile rupte şi pământul intrat în piele. Şi-a lăsat barbă, rară şi moale, cum e coada de viţel – brici nu se găsea în casă. E drept, barba nu-i stătea bine, dar pesemne că nu avea cum să ştie asta: nu-şi vedea chipul decât în găleata cu apă – nici oglindă nu aveau. Când părul netuns i-a acoperit urechile şi ceafa, a început să şi-l prindă în coadă, ca să nu-l deranjeze când lucra; când i-a acoperit umerii, l-a împletit, după moda kârgâză.

Ceasul de buzunar îl pierduse din neatenţie (îi căzuse în Volga când pescuia), aşa că acum timpul se măsura nu în minute, ci în roua de dimineaţă şi roua de seară, mersul stelelor pe cer şi fazele lunii, ninsoare, grosimea gheţii pe râu, înflorirea merilor şi zborul stolurilor de păsări peste stepă. De altfel, părea că timpul curgea aici mereu la fel. Poate în alte părţi – undeva la Petersburg sau la Saratov, ba poate şi în Gnadental – mersul lui era, ca înainte, rapid şi energic. Aici însă, la adăpostul stejarilor seculari, sub coroanele merilor mereu rodnici, între pereţii casei solide, nesupusă acţiunii distrugătoare a vânturilor şi ploilor, acest mers nu încetinea, ci devenea abia simţit, aproape dispărea – aşa cum dispare şi cea mai rapidă curgere într-un lac adânc, năpădit de trestie şi lintiţă.

Bach se trezea mereu la aceeaşi oră – îşi păstrase obişnuinţa de a se scula un pic înainte de ora şase. Deschizând ochii, îşi amintea uneori că în aceste clipe bate şi clopotul şcolii din Gnadental; dar gândul acesta nu stârnea în el altceva decât o uşoară indiferenţă. De culcat, se culca atunci când îl ajungea oboseala. Propriul trup a devenit pentru el un ceas – mult mai bun decât cel rotund, înghiţit de valuri. A observat că începuse să doarmă mai adânc şi să mănânce mai repede şi cu mai multă poftă, uneori preferând să apuce bucăţica apetisantă cu degetele, atât de gustoasă devenise dintr-odată mâncarea. E drept, o gătea Klara.

Klara era minunată – mereu, pe orice vreme şi la orice oră din zi. Cu nasul înroşit de ger şi genele pline de chiciură. Cu obrajii cojiţi de stat în soare. Cu buzele năpădite de herpes toamna. Cu fruntea fierbinte de boală. Cu degetele crăpate de muncă şi bătături în palme. Cu primele riduri subţiri, abia observate pe faţa ei delicată. Minunată, minunată. Ce bine-i stăteau rochiile demodate ale Tildei! Toate acele fuste de lână fără număr, albastre, roşii şi negre, pe care iarna le punea una peste alta, cămăşi cu mărgele galbene la gât, veste cu colţişori în talie şi nasturi strălucitori pe cordon, şorţuri de finet în dungi şi buline, şorţuri de muselină cu flori mari… Înfrumuseţa cu făptura ei orice haine. Dădea sens oricărei fapte. Dacă într-o dimineaţă s-ar fi aşezat în cap, Bach s-ar fi aşezat neîntârziat şi el cu picioarele în sus şi ar fi stat aşa toată ziua, bucurându-se, fără să se întrebe de ce.

Klara conducea gospodăria lor simplă cu o mână calmă şi fermă. Curăţa şi eviscera peştele (pentru ciorbă), strângea primele ierburi