(pentru ceai), usca muguri şi lăstari tineri (pentru leacuri împotriva răcelii), se ducea în poieni îndepărtate după suc de mesteacăn (pentru recăpătarea forţelor primăvara) şi în cele mai apropiate după lut pentru întărirea podelei. Săpa grădina şi în fiecare dimineaţă, stând între straturi cu faţa spre soarele care răsărea, se ruga pentru o recoltă bună. Imediat după aceea, se ducea în livadă şi se ruga din nou – pentru meri se ruga separat. Îl hrănea pe Bach, îl îngrijea, îl învăţa. Îi cârpea hainele. A început să toarcă şi să ţeasă: deocamdată rezervele de haine le ajungeau, dar trebuia să se gândească la viitor. În şopron au găsit câteva baloturi de lână nescărmănată, pesemne pregătită pentru vânzare – şi odată, într-o seară rece şi întunecoasă, roata de tors zmeurie a început iar să fâşâie, licăririle vesele ale focului au început iar să danseze prin salon. Klara lucra desculţă, cum se şi cuvine să facă o torcătoare adevărată. Privindu-i talpa cu care apăsa rapid pedala, lui Bach îi venea să se întindă pe podeaua de lut la poalele roţii de tors şi să stea aşa, fără să se mişte, doar ascultând şi privind.

Deseori îi venea să se întindă la picioarele Klarei. La mai mult nici nu visa – nu cuteza nici să se gândească, îi era ruşine, îşi alunga orice fantezie. Dar Klara a venit deodată singură la el, noaptea – asta s-a întâmplat în primul an, aproape de primăvară. Ar fi putut pur şi simplu să-l cheme. Dar ea a venit din dormitorul ei în salon, unde Bach dormea pe laviţa de lemn, i-a căutat pe întuneric mâna deja înăsprită de muncă şi a tras-o spre ea. Buimac, el n-a înţeles nimic, s-a lăsat dus undeva să se culce – şi abia când a simţit lângă el trupul cald al Klarei a înţeles brusc totul, a sărit ca ars în picioare şi s-a dus la fereastră. Dacă ea ar fi rostit un singur cuvânt el, e adevărat, i-ar fi răspuns ţipând, atât de puternic răsuna şi tremura totul înlăuntrul său. Dar în cameră era linişte, penumbră. Bach îşi auzea doar propria respiraţie, zgomotoasă. Şi după un timp s-a întors în patul Klarei, s-a întins sub pilota de puf cunoscută… Din ziua aceea au început să doarmă împreună.

În timpul scurtelor întâlniri nocturne nu-l părăsea senzaţia că ea aştepta întruna ceva; că ochii ei larg deschişi nu privesc în tavanul din bârne, ci undeva mai sus, dincolo de el – în viitor, şi văd acolo tablouri minunate şi atrăgătoare, interzise lui Bach. Ziua observa uneori cum ea, tunzând crengile merilor din livadă sau curăţând cartofi, încremenea deodată, parcă ascultând ceva dinlăuntrul ei, se oprea din treabă şi se ducea pe ţărm, stătea acolo îndelung, privind râul; se întorcea rumenă la faţă, cu ochii strălucitori. Iar când apoi veneau inevitabilele zile de bolire femeiască devenea palidă şi privirea îi era pierdută, tristă.

Pe Bach îl îngrozea până şi gândul la un copil – cu venirea lui pe lume le-ar fi distrus traiul liniştit –, dar nu se încumeta să o contrazică pe Klara şi se străduia să-i dea ceea ce aştepta atât de mult sufletul ei. Se străduia din toate puterile – şi de fiecare dată, văzându-i ochii stinşi în timpul bolirii următoare, înţelegea cu jale: zămislirea nu se produsese – nu era în stare să-i dăruiască Klarei nici măcar acest lucru mic. Curând a devenit limpede: legătura lor lipsită de binecuvântarea cununiei era stearpă.

Deseori se întreba: ce-i putea oferi el Klarei? Ea îi oferea totul: casa părintească solidă, cu toate cele necesare pentru trai şi o livadă roditoare, solitudinea atât de dragă inimii lui, ştiinţa de a munci şi a te bucura de viaţă. În sfârşit, Klara i se oferea pe sine. El însă îi dădea atât de puţin în schimb: nici bucuria de a avea un soţ frumos şi destoinic, nici o societate plăcută în colonie, nici un braţ puternic la fermă. Toate poveştile pe care le auzise cândva despre binecuvântatul Gnadental şi minunaţii lui locuitori se dovediseră dacă nu înşelătorie, cel puţin nişte simple basme. Un cârlig în care nimerise bietul peştişor Klara. Şi el? Nu cumva nu fusese şi el decât un cârlig, înghiţit cu lăcomie într-un acces de foame? Era chinuit de vinovăţie. Se străduia cu disperare să găsească ceva ce să-i ofere Klarei – fie şi mărunt, neînsemnat – şi nu găsea.

I-ar fi putut dărui ultimul măr la vreme de foamete – dar la fermă mâncarea era de ajuns. Ar fi putut-o înfăşura în ultimul lucru cald ca s-o apere de frigul iernii – dar cuferele din casă erau pline de haine şi pânzeturi. Ar fi putut munci pentru ea – şi muncea – neobosit, de la ultima stea a dimineţii până la prima stea a nopţii; dar ea muncea cot la cot cu el, deseori mai mult şi mai priceput. Bach nu-i putea oferi Klarei nimic din puţinul pe care-l avea, la care se pricepea sau pe care îl ştia. Singurul – şi deloc importantul – dar era el însuşi: un trup şubred şi un suflet plin de negrăită adoraţie şi fidelitate de câine.

Ceea ce ar fi vrut de fapt Bach era să-o apere pe Klara, s-o salveze de primejdii. Dar lupii şi urşii nu ieşeau din pădure, iar oamenii clevetitori rămăseseră pe celălalt mal al Volgăi. Pentru orice eventualitate, în fiecare seară Bach închidea temeinic obloanele şi zăvora uşile, punând nişte furci mari la intrare. Klara îi privea pregătirile cu ochi trişti. În adâncul sufletului, Bach ghicea: ea avea nevoie de altceva – nu să se închidă şi să se baricadeze în faţa lumii, ci să pătrundă în ea; să sfinţească legătura lor la biserică, să se împace cu obştea, să meargă la Gnadental la slujba de duminică, iar apoi, cine ştie, poate şi la Pokrovsk, la târgul de Paşti. Dar îi era cu neputinţă să se abţină şi să lase măcar un geam deschis noaptea: îi era frică.

Teama de a o pierde pe femeia iubită se instalase de