mult în el. Bach nici nu-şi mai putea aminti când pătrunsese această teamă pentru prima dată în organismul lui. Dar de fiecare dată, imaginându-şi cu de-amănuntul dispariţia Klarei, îşi simţea muşchii străbătuţi de un fior rece: muşchii şi articulaţiile parcă i se acopereau încet de gheaţă, amorţind şi pierzându-şi sensibilitatea. Dintre toate senzaţiile rămânea una singură: frigul. Frigul acesta străbătea trupul firav al lui Bach şi îl făcea să tremure – scăldându-l în sudoare chiar şi în surtucul de blană sau sub pilota călduroasă –, scăldându-l în sudoare şi făcându-i pielea ca de găină. Frigul acesta îl năpădea pe neaşteptate, în cele mai diverse momente: în timp ce sădea lăstarii de măr sau repara scândurile desprinse ale gardului, în timp ce pescuia crapi din Volga sau presăra sare pe acoperişul din paie. Bach lăsa totul: lăstarii, crapii, sarea – şi dădea fuga s-o caute pe Klara. Gâfâind, cu faţa leoarcă, o găsea; se aşeza lângă ea şi o privea, fără să aibă putere să rostească vreun cuvânt. Ea nu se supăra – pur şi simplu îi zâmbea ca răspuns. Dacă n-ar fi fost acest zâmbet liniştit şi înţelept, inima lui s-ar fi uzat de mult de spaimă, aşa cum se uzează de la prea mult purtat până şi cea mai zdravănă gheată.

O dată, noaptea, i-a dat prin minte un gând: am ajuns ca un pitic lacom care tremură apărându-şi aurul. Ca Udo Grimm, care încerca să-şi ocrotească fiica de întreaga lume cu un paravan. Acest gând nu l-a lăsat să adoarmă multă vreme. Iar când respiraţia uşoară a Klarei pe perna învecinată a devenit rară şi adâncă, s-a strecurat de sub pilotă, şi-a luat hainele pe braţ şi a ieşit în noaptea senină şi geroasă. A hotărât să se ducă în Gnadental – singur, fără vreun ţel sau vreo intenţie precisă. Trecuse un an de când trăiau împreună la fermă – era timpul să pătrundă cu grijă în lume şi să tatoneze: s-a schimbat oare ceva? Putea s-o ducă pe Klara acolo – fie şi pentru o singură zi?

Drumul peste Volga, la lumina lunii albe şi a stelelor la fel de albe, a durat mult – i se părea că râul devenise mai larg, deşi aşa ceva, fireşte, nu se poate. A observat că drumul de sănii pe care-l croiau de obicei iarna pe gheaţa Volgăi era anul acesta bătătorit, tare – multe sănii trecuseră pe el în ambele direcţii, în susul şi-n josul râului.

Tălpicile de zăpadă mergeau parcă singure peste troiene, şi Bach nu-şi putea desprinde privirea de Gnadentalul care se apropia. Colonia se întindea toată în faţa lui, de la prima casă de la margine până la ultima, agăţată de cer cu vârful negru şi ascuţit al clopotniţei. Casele erau întunecate – dormeau. Dormeau şi hambarele, şi livezile; şi numai lumânările albastre de fum care ieşeau din coşuri se îndoiau uşor şi se aplecau undeva spre dreapta, ca nişte reflexii distorsionate într-o oglindă vălurită. Acest tablou ca de vis era cunoscut, comun – deşi coloanele de fum erau mai puţine ca de obicei: nu se ştie de ce, nu erau încălzite toate casele. Bach şi-a scos tălpicile, le-a ascuns într-un troian de lângă debarcader şi a intrat în satul adormit.

Aici totul era aşa cum îşi amintea din tinereţe: gardurile de lemn erau egale, faţadele erau curate, ferestrele şi uşile erau elegante. Numai casa mare de pe strada principală – „palatul“ morarului Wagner făcut din chirpici vopsit de la Saratov (nu din cel ieftin, ci din acela scump, de fabrică) sub acoperişul ciudat, din ţigle, arăta ciudat: toate geamurile erau sparte, cu găuri negre în formă de stea. Bach s-a apropiat. Gardul grădiniţei din faţă dispăruse, tufişurile de scoruş negru erau călcate în picioare. Crengi rupte de iederă se bălăngăneau pe perete cu vârfurile încâlcite. Balustradele de fier ale pridvorului erau acoperite de un strat de ceva cenuşiu: părea mucegai, dar s-a dovedit a fi promoroacă. În uşa întredeschisă se înălţa deja un troian de zăpadă.

Făcând să scrâşnească cioburile împrăştiate pe jos, Bach a străbătut casa pustie. Nu o dată fusese aici şi îşi amintea bine mobilierul, din care acum nu mai rămăsese aproape nimic: pe pereţii goi se scorojea tapetul (nici o altă casă din Gnadental nu avea tapet, şi sătenilor le plăcea să vină la Wagner să admire „picturile de pe pereţi“), scândurile podelei erau smulse, covoarele şi mobilele dispăruseră. Armoniul mare, pus în picioare parcă în bătaie de joc, căsca o gură ştirbă. Pe jos, amestecate cu ţăndările, erau fotografii, cioburi de vase, pene şi bucăţi de statuete de ipsos, pentru care stăpânul casei avea o pasiune deosebită. Bach a ridicat o poză, a îndepărtat cu degetele gheaţa sfârâmicioasă şi a recunoscut-o în ea pe mama lui Wagner. A zărit în grămada de pe jos o mână întreagă de ipsos – o palmă elegantă de femeie cu degetul mic ridicat cochet, în mărime naturală – a luat-o şi a pus-o pe pervaz. S-a uitat în câteva sobe, acoperite cu ceramică albastră de Sviajsk: gurile lor erau acoperite cu un strat gros de promoroacă.

A ieşit în curte. Uşile tuturor acareturilor erau date de perete. Fusese scos totul, până la ultimul cui: pluguri, harnaşamente, dangale pentru vite, ţesale, seceri, cobiliţe, măngălaie, felinare, răzători şi cazane pentru miedul de pepene, putini de unt, râşniţe sau maşini de tocat carnea. Pomii din livadă erau rupţi, iar cuptorul de piatră din bucătăria de vară era spart, de parcă s-ar fi dezlănţuit aici un căpcăun rău…

Bach a mai numărat cinci case devastate în noaptea aceea, în Gnadental – fiecare stătea goală şi mută, acoperită de promoroacă şi prizonieră în gheaţă. Se strecura pe lângă ele ca o umbră tăcută, cercetând încăperile moarte la lumina albă a lunii. Ce voinţă rea le pustiise, lăsându-le stăpânii fără adăpost? Îşi primiseră criminalii pedeapsa? Unde se duseseră stăpânii? Îşi recăpătaseră bunurile şi vitele? Ce an crud fusese acesta, în care colonia mică de pe Volga fusese lipsită deodată de cele mai bune şi mai prospere gospodării?

Anul