Caselor Nimicite12 l-a numit în sinea lui Bach, grăbindu-se să se întoarcă la fermă până la răsărit. Klarei nu i-a spus nimic – nu voia s-o îngrijoreze. În lume se petreceau lucruri ciudate – era periculos să ieşi.

12. Despre distrugerea gospodăriilor coloniştilor germani înstăriţi scrie Anna Janecke în cartea ei de amintiri – vezi A. Janecke, Wolgadeutsches Schicksal, Leipzig, Koehler und Ameland, 1937. (N.a.)

Câtă dreptate s-a dovedit a avea! N-a trecut nici jumătate de an – pe malul stâng întreaga stepă doar ce se împodobise cu maci şi lalele colorate, iar cerul transparent de primăvară se deschisese spre înalturi, până la cele mai îndepărtate stele şi planete, că aceeaşi stepă a fost înnegrită de şuvoaie nesfârşite de străini, iar cerul – de stoluri de păsări de fier. Uneori şuvoaiele de oameni se încrucişau, şi în locurile unde se întâmpla asta erau învăluiţi în vârtejuri de fum alb şi praf roşu; apoi se despărţeau din nou, lăsând în urmă pe pământul bătătorit o spuzeală de trupuri de oameni şi cai, căruţe arse şi arme. Sunetele nu se auzeau, numai vaietul exploziilor ajungea pe malul drept – mult după ce norii de praf se ridicau şi se amestecau cu cei de pe cer. Avioanele ba coborau în picaj, aproape atingând păşunile cu boturile lor umflate, ba se înălţau mai sus de vulturi şi acvile; din când în când, lăsându-se pe o aripă şi ţipând încet cu vocile lor mecanice, cădeau undeva, dincolo de orizont…

Toamna, când stepa a pălit şi a încărunţit din cauza soarelui şi a exploziilor care o răscoliseră, iar pădurile de pe malul drept străluceau roşii-purpurii, de-a lungul Volgăi s-au înşirat escadroane. Şalupe şi canoniere, părând zburlite din cauza ţevilor de tun, se târau obosite pe râu în bancuri de peşti uriaşi de fier. Unele erau rănite – cu pereţii spintecaţi şi marginile sparte. Pe una, ancorată la debarcaderul din Gnadental, au cârpit-o îndelung. O alta s-a scufundat chiar în dreptul satului, îngropându-se rapid şi tăcut în apă cu întreg trupul ei ţepos.

Bach şi Klara priveau acest tablou de pe povârniş. Nu izbuteau să înţeleagă nimic. Poate era război. Poate gnadentalienii reuşiseră să salveze măcar o mică parte din grâul semănat. Dar poate că nu – dacă toţi bărbaţii fuseseră luaţi la luptă, cum erau luaţi înainte în Galiţia şi Polonia, unde imperiul rus se lupta deja de câţiva ani cu cel german. Poate că acest război greu trecuse graniţa, se extinsese în stepele din sud şi în văile kalmâce, ajungând până la somnoroasa Volgă… Oricare dintre posibilităţi îi înspăimânta. Klara a început să se roage îndelung – ca gospodăria lor, ascunsă de ochii oamenilor pe culmea împădurită, să rămână neobservată. Acum credea că Dumnezeu nu le dăduse până acum un copil ca să-l apere de urgia războiului, iar după ce acesta avea să se încheie, avea să rămână însărcinată negreşit. Bach nu căuta s-o contrazică.

Războiul s-a prelungit mai mult de un an. Bach l-a numit în sinea lui Anul Smintirii13 – imaginile mute ale pieririi atâtor oameni şi maşini aveau, fără îndoială, ceva sălbatic, dincolo de orice putinţă de înţelegere.

13. În anii 1918–1919 în regiunea Volgăi au avut loc multe evenimente-cheie ale Războiului Civil. Pe Volga Inferioară, ca formaţiune militară a Armatei Roşii acţiona flotila Volga-Marea Caspică, în componenţa căreia erau peste 200 de vase, precum şi o brigadă aeriană. (N.a.)

La sfârşitul toamnei următoare şuvoaiele de oameni s-au subţiat, apoi au secat. Pe râu gheaţa s-a aşternut în noiembrie, nederanjată de corpurile dure ale vaselor de război: peştii şi păsările de fier fie se omorâseră şi se devoraseră unele pe altele, fie plecaseră la casele lor. Şi înzăpezita Volgă, şi cerul de deasupra ei erau curate, liniştite. Şi Crăciunul s-a dovedit a fi tihnit: n-au gonit pe gheaţă troici elegante, pline de flăcăi veseli şi chercheliţi; nici caravane ceremonioase cu coloniştii care mergeau în satul vecin să-şi salute neamurile n-au trecut. Într-una dintre aceste nopţi liniştite Bach a hotărât să se ducă din nou în Gnadental. Nu-i venea, dar a făcut un efort – de dragul Klarei, care între timp slăbise atât de tare şi devenise atât de palidă în urma nesfârşitelor ei rugăciuni pentru zămislire, că-i amintea de Fecioara de Gheaţă, şi nu de o femeie tânără. Poate că lumea furioasă se va fi potolit un pic şi avea să-i dea Klarei ceea ce merita – o nuntă şi bucuria de a trăi printre oameni? Poate că vizita în Gnadental avea să răspundă gândurilor ei la un copil?

Fie că zăpada căzută era cleioasă şi abundentă, fie că Bach slăbise la trup, i-a luat mai mult să străbată râul decât data trecută. Luna era palidă şi tulbure, ca un cocoloş de zahăr ars, cerul – întunecat şi lipsit de stele. Căsuţele din Gnadental se desenau la orizont ca nişte movile de zaţ de cafea. Şi din nou i s-a părut că dispăruseră coloanele de fum care se înălţau din acoperişuri.

Casele însele se urâţiseră, arătau părăginite: ba câte-un canat strâmb, ba nişte obloane smulse de la fereastră, ba o ruptură într-un gard de chirpici; un geam peticit cu scânduri şi înfundat cu o cârpă care se iţea pe faţadă ca un ochi cu albeaţă; era distrusă şi faţada – zugrăveala era străbătută de o reţea de crăpături care se cojeau. Ochii lui Bach, de mult obişnuiţi la fermă cu lumina slabă a torţelor şi lumânărilor, vedeau foarte limpede – uitându-se în jur, distingea semne că nu vremea, ci războiul îşi făcuse mendrele aici: şi ferestrele, şi pereţii, şi gardurile erau lovite de gloanţe şi obuze.

Nu mai erau alte case distruse; apăruseră în schimb cele abandonate: cu uşile şi obloanele bătute în scânduri temeinic, cu porţile bine închise şi perne de zăpadă pe pantele acoperişurilor şi la temelie. „Palatul“ lui Wagner