era complet dărăpănat, se transformase într-un schelet de chirpici – fără geamuri, fără uşi, fără ţigle pe acoperiş. Numai florile de fier forjat care înconjurau pridvorul mai aminteau de măreţia de odinioară.

Bach păşea pe strada mare din Gnadental minunându-se de cât de largă şi de bătătorită era în iarna asta – parcă treceau pe aici, pe jos sau în sanie, nu câteva sute de colonişti, ci mii de oameni şi vite. Ieşind în piaţă, a observat că drumul devenea murdar – gheaţa de sub picioarele lui era din ce în ce mai întunecată.

S-a uitat în jur. Tarabele mici de lemn la care vara gospodinele din Gnadental vindeau tot felul de produse şi iarna se jucau copiii dispăruseră. Între cei trei ulmi puternici care ocupau centrul pieţei, la înălţimea unui braţ ridicat, erau puse nişte bare lungi şi groase, formând laturile unui triunghi uriaş. Pe întreaga lungime a barelor erau prinse nişte cârlige de fier, de unele încă atârnând bucăţi de sfoară îngheţate. O spânzurătoare?

Zăpada de sub bare era neagră, de parcă cineva ar fi vărsat aici câteva găleţi cu cerneală. Câţiva butuci grei, retezaţi în partea de sus şi acoperiţi cu aceeaşi gheaţă neagră zăceau nu departe de acolo. În trunchiul unuia dintre ulmi era înfipt un cuţit mare, uitat acolo de cineva. Din loc în loc, pe zăpadă erau pete maronii de bălegar de vacă. Nu, nu o spânzurătoare, un abator.

Bach a străbătut încet piaţa, încercând să reconstituie tabloul. Pesemne că vitele fuseseră duse mai întâi la fântână şi udate cu apă, ca să li se cureţe pielea de noroi: ghizdul fântânii era acoperit de gheaţă ca un buştean de un muşuroi de furnici; gheaţa era călcată de sute de copite.

Apoi fuseseră mânate spre copaci şi împuşcate în ureche – în zăpadă se zăreau cartuşe înnegrite. Era ciudat că risipeau gloanţele. De obicei o lovitură în frunte cu un ciocan era de ajuns pentru a ameţi chiar şi un taur; în următoarele câteva secunde un tăietor de vite experimentat reuşea să-i găsească artera pe gât şi s-o reteze. Poate că la început aşa şi făcuseră, iar apoi se întâmplase ceva: tăietorul nu mai voise să lucreze (obosise?) sau vitele se agitaseră şi devenise periculos să te apropii de ele. Sau poate că tăietorii pricepuţi refuzaseră de la bun început să participe şi de-asta fusese nevoie să omoare vitele cu un glonţ în cap, ca pe inamic în război?

După ce fuseseră împuşcate, animalelor li se spintecase gâtul şi fuseseră atârnate între ulmi, pe bare, ca să li se scurgă sângele. De ce nu puseseră nişte ligheane sau găleţi sub ele, ca mai târziu să fie făcute sângerete? Sau poate puseseră, dar nu fuseseră de ajuns, şi apoi le vărsaseră direct pe zăpadă? Sau se grăbeau atât de tare, că nu le mai arsese de sângerete? Bach s-a aplecat şi a rupt o bucăţică de gheaţă de sub picioarele lui – neagră-maronie, cu scânteieri purpurii la ruptură. Bizara sacrificare se petrecuse recent: piaţa nu apucase să fie acoperită la loc de zăpadă.

Apoi, trupurile scurse de sânge fuseseră puse pe jos şi jupuite de piele – uite aici, pe grătarele astea improvizate în pripă. Tot aici fuseseră şi eviscerate. Fuseseră tranşate pe butuci. Puţin probabil ca trupurile jupuite să fi fost atârnate din nou la uscat; după toate aparenţele, se grăbiseră, lucraseră de mântuială: în jur erau împrăştiate urme de măruntaie, bucăţi de copite, fărâme de cozi îngheţate, dinţi de vacă sparţi. Bach a ridicat unul – galben şi tare, uşor teşit în partea de sus, de viţel sau tăuraş de un an.

Bucăţile de carne tăiată fuseseră încărcate în sănii şi duse pe drumul Volgăi: urmele lăsate de sănii erau largi şi bătătorite, gheaţa pe ele era tare ca piatra şi brăzdată de firicele de sânge – carnea fusese transportată când aburea încă, pesemne că îngheţase pe drum. Pe drumul mare puteau merge la stânga – spre Pokrovsk, de unde până la Saratov mai era o aruncătură de băţ. Pe margine, Bach a observat câteva cadavre mici – câini, probabil, care se lăcomiseră la resturi, dar fuseseră împuşcaţi. Întrebările i se învălmăşeau în cap. Bach se străduia să găsească măcar o explicaţie raţională, dar nu reuşea: fiecare presupunere dădea naştere unor întrebări noi, care aduceau după ele noi enigme, tot mai fantastice şi mai neverosimile. Câte vite fuseseră ucise aici – câteva sute?

O mie? În Gnadental nu fusese niciodată o cireadă atât de mare. Aşadar, fuseseră aduse din coloniile învecinate, şi fuseseră aduse multe.

Cine să aibă nevoie de o cantitate atât de mare de carne? Ce uriaş nesătul? Şi-o să reuşească el oare să înfulece tot ce i se va găti până când o să dea căldura de primăvară?

Ce nebunie sinucigaşă îi posedase pe colonişti, dacă se învoiseră să vândă cuiva aproape toate cirezile lor de vite? Sau nu se făcuse de bunăvoie, ci cu de-a sila? Dar cine ar fi putut să-l convingă pe un ţăran să-şi ducă boul sau vaca iubită la o asemenea moarte crudă?

De ce hotărâseră să omoare animalele tocmai în Gnadental? Poate că vacile nu putuseră merge mai departe, or fi fost istovite. Sau nu avuseseră cu ce să le hrănească pe drum. Oare de unde, din ce ţinuturi îndepărtate le aduseseră? Şi ce fel de barbari mânaseră cirezile pe ger, zăpadă şi gheaţă – iarna, când cele mai multe vaci sunt gestante? Şi încă fără provizii de furaje?

Nu existau răspunsuri.

Între ulmi, în centrul triunghiului format de ei, se înălţa un fel de sloi întunecat. De departe părea că-s nişte măruntaie îngheţate. S-a dus mai aproape şi s-a aşezat pe vine – şi acolo a tresărit, a căzut, a alunecat pe genunchi. O greaţă acră i-a încleştat stomacul, a urcat spre dinţi şi s-a revărsat pe zăpadă.

Viţei nenăscuţi. În timpul măcelului fuseseră scoşi din pântecele mamelor şi aruncaţi într-o grămadă separată – pesemne nu se putuseră hotărî dacă să-i treacă la carne bună şi să-i încarce în sănii, sau la măruntaie nefolositoare.