Nu apucaseră să decidă: în ger, viţeii înţepeniseră rapid într-un cocoloş imens de frunţi urâte, cu un început de urechi, picioare slăbănoage, cu copite răşchirate, coaste subţirele sub pielea rozalie, cu vinişoare albăstrui, ochi mari, întunecaţi şi buze aproape umane. Un astfel de sloi nu-l spargi nici cu ranga. De-asta îl şi lăsaseră pe zăpadă – avea să se topească la primăvară.

Bach s-a ridicat din genunchi şi s-a îndepărtat grăbit – de piaţă, de stradă, de Gnadental. Nu, nu putea s-o aducă pe Klara într-o astfel de lume. Nici el nu mai avea rost să treacă pe aici. Iar anul acela Bach l-a numit în sinea lui Anul Viţeilor Nenăscuţi.14

14. Prodrazviorstka (campania de rechiziţionări – N.tr.) a fost introdusă încă din vremea Imperiului Rus în decembrie 1916 şi apoi din nou, de către puterea sovietică, în ianuarie 1919, în condiţiile Războiului Civil şi al distrugerilor provocate de acesta. Campania din 1920 a fost extinsă, în afară de grâne, şi la carne şi alte produse. Episodul apare în amintirile Annei Janecke. (N.a.)

A mai văzut o dată viţeii aceia: primăvara, la vremea viiturii, a observat, aduse de val pe pietre, rămăşiţele cu picioare scurte şi urechiuşe ca nişte petale pe capetele imense. N-ar fi putut să fie aduse de pe malul opus – pesemne că viţeii plutiseră din colonia învecinată, din susul râului: când a venit căldura, cei de acolo nu s-au apucat să se chinuie cu îngropatul în pământ al rămăşiţelor, ci pur şi simplu le-au aruncat în apă. A doua zi Bach ar fi vrut să le arunce înapoi în apă, dar, când a venit pe mal, nu le-a mai găsit: noaptea, viţeii fuseseră luaţi de Volga.

Un an întreg n-a mai ieşit în lume – n-avea de ce. Uneori, seara, stătea pe marginea râpei şi se uita la Gnadental. Nu vedea coşuri fumegând pe acoperişuri: fie vederea îi slăbise cu anii, fie chiar nu erau. Klara a încetat să mai meargă pe mal. A încetat şi să mai spere că o să zămislească. Bach i-a povestit despre peregrinările lui nocturne – ea l-a ascultat şi a oftat abia auzit; de atunci a încetat şi să se roage vreme îndelungată.

În ultimii ani parcă devenise mai mică de statură şi mai puţină la trup – se topise. Încheieturile mâinilor i se subţiaseră de ziceai că-s nişte rămurele, iar degetele – de-a dreptul nişte fire de iarbă. Din spate, o puteai lua drept o adolescentă. Bach se minuna cum de un înveliş atât de fragil putea suporta un conţinut atât de puternic: o hărnicie neobosită, un calm ca de stâncă, o resemnare bărbătească în faţa propriei lipse de rod. O singură dată a văzut – uitându-se întâmplător – cum Klara cea de obicei imperturbabilă îşi pierde pentru un moment stăpânirea de sine. Tăia crengile merilor din livadă. Întorcându-se mai devreme de pe mal, Bach mergea spre ea printre copaci fără fereală, dar vântul puternic făcea crengile să foşnească şi Klara nu i-a auzit paşii. Cum lucra ea aşa cu foarfeca – rapid şi cu pricepere –, deodată a aruncat-o la pământ, s-a sprijinit cu mâna de trunchiul copacului, a stat aşa vreo jumătate de minut, apoi a început să se lovească în burtă cu mâna cealaltă făcută pumn. Chipul i-a rămas inexpresiv şi neclintit, doar ochii îi erau închişi – fie de durere, fie de ruşine. S-a lovit îndelung, cu furie. În tot acest timp Bach a stat perplex, uluit, ascuns după copaci, neştiind dacă să fugă spre ea sau de ea. Apoi ea a desfăcut pumnul, a ridicat foarfeca de pe jos şi a început să lucreze mai departe. Iar el a ieşit din livadă, fără să-şi vină în fire. Altceva de acest fel n-a mai observat. Dar când a venit vara a văzut pentru prima dată cum Klara, rupând de pe crengi un măr mare, îl mângâia pe furiş înainte de a-l pune în coş de parcă n-ar fi fost un fruct, ci un căpşor moale de copil. În iarna următoare nici măcar o singură sanie nu a trecut pe gheaţa Volgăi: râul a rămas pustiu, alb, brăzdat doar de zigzagurile urmelor de lupi. Deasupra atârna acoperişul la fel de alb al cerului. Câteodată, pe acest alb infinit apăreau deodată unul sau două puncte întunecate – nişte călători. Aceştia apăreau de nicăieri şi mergeau pe Volga, încet şi şovăielnic, de parcă n-ar fi avut nici un ţel; drumurile a doi călători care veneau din sensuri opuse se puteau apropia, dar nu se intersectau niciodată – era ca şi cum oamenii nu s-ar fi văzut şi ar fi trecut orbeşte unul pe lângă celălalt.

Iarna, coloniştii preferau de obicei să stea în casă, iar dacă aveau de mers undeva, mergeau călare sau cu căruţa; acum nu trecea o zi în care Bach să nu vadă câte-un om rătăcind pe pânza nesfârşită a râului. La început nu putea să înţeleagă ce forţă îi izgoneşte pe nefericiţii aceia din căminele lor calde şi îi mână prin troiene verste întregi, precar îmbrăcaţi. Apoi a priceput: oamenii erau mânaţi de foame. Unii erau atât de istoviţi, încât mâinile şi picioarele lor, ieşind din zdrenţele care le înfăşurau trupul, semănau cu nişte beţigaşe, iar chipurile – cu nişte măşti mâhnite. Unii erau nebuni. Alţii, trecând pe lângă Gnadental, cădeau în zăpadă şi nu se mai ridicau. Dacă îi observa pe aceştia, Bach îşi punea tălpicile, lua sania şi un topor şi traversa râul. În vreo două ore ajungea. Până atunci, nefericitul era deja mort. Bach îi punea în sanie şi îl trăgea până la cea mai apropiată copcă. Spărgea cu toporul gheaţa de jur împrejur, murmura o rugăciune scurtă şi arunca în Volga trupul deja înţepenit. La început şovăise, întrebându-se dacă are rost ca el, om fără o credinţă adevărată în inimă, să rostească o rugăciune pentru cel mort. Hotărâse că are rost: acesta, pesemne, s-ar fi bucurat de o rugăciune rostită