de orice buze. Şovăise şi pentru că îi era imposibil să determine confesiunea căreia îi aparţinea mortul. Hotărâse că o rugăciune luterană citită unui catolic, ortodox sau mahomedan e oricum mai bună decât nici una. Şi de aceea o rostea pentru toţi, chiar şi pentru tătari şi kârgâzi. Să-i hrănească pe cei flămânzi nu putea, dar să-i îngroape, ca să nu le fie trupurile sfâşiate de lupi, putea. Câţi a îngropat, n-a socotit. Acest an cumplit l-a numit Anul Celor Flămânzi.15

15. Foametea din 1921–1922, care a cuprins 35 de gubernii ale Rusiei sovietice, este cunoscută ca Foametea din Povolgia: aici au fost semnalate cele mai crude urmări ale ei. Au murit circa 5 milioane de oameni. (N.a.)

A crezut că nu poate exista nimic mai cumplit. S-a dovedit că poate: un an mai târziu călătorii adulţi au dispărut – pe gheaţa Volgăi rătăceau copii. Chipuri mici, bătrânicioase, priviri mohorâte, animalice, dinţi înnegriţi de scorbut, cefe ca blana de câine râios, mâini ca nişte gheare costelive de pasăre. Într-o singură zi Bach a înmormântat trei din aceştia. A hotărât să nu mai iasă pe mal – nu mai avea putere să privească de acolo Anul Copiilor Morţi.16 S-a dus acasă, s-a întins sub pilota de puf, a închis ochii şi a început să aştepte primăvara.

16. Ca rezultat al foametei, circa 1,5 milioane de copii de ţărani şi-au pierdut părinţii şi au rămas fără adăpost. Ei vagabondau, trăiau din furat şi cerşit, mulţi mureau. (N.a.)

6

Bubuitul a fost puternic şi pătrunzător, ca un tunet.

Bach a aruncat pilota în lături şi s-a ridicat în capul oaselor. Furtună la începutul lui aprilie, când încă mai e zăpadă pe câmpuri? A scuturat din cap şi s-a uitat în jur. Întunericul rece al dimineţii. Prin crăpăturile obloanelor închise răzbătea pâcla vagă a zorilor. I se păruse? Alături, se mişca somnoroasă Klara. Un nou bubuit. O lovitură, mai degrabă – lungă şi severă – în uşa de la intrare şi în geamul bucătăriei. Bătea atât de puternic, că se auzea limpede chiar şi în dormitor.

A tresărit şi Klara, icnind abia auzit. Bach i-a căutat mâna în întuneric şi i-a strâns-o: taci! Poate că nişte oaspeţi nepoftiţi vor bocăni în uşă şi vor trece mai departe. Deşi erau puţine speranţe pentru un deznodământ fericit.

Afară s-a auzit o izbitură surdă, apoi zgomot de sticlă – cineva a smuls zăvorul oblonului şi a spart geamul. L-a spart iscusit, cu o mână fermă, pricepută.

— Hei, acasă-s stăpânii?

O voce îndrăzneaţă, neobrăzată; vorbea ruseşte, dar nu liniştit şi fluent, ca în satele învecinate, ci repede, grăbindu-se parcă.

— Unde să fie… Ia uite ce fum generos iese pe coş!

O a doua voce, puternică şi calmă.

Uşa dormitorului era întredeschisă – Bach auzea clar fiecare frază. Cuvintele ruseşti pe care le ştia abia dacă-i ajungeau ca să înţeleagă tot, chiar dacă primejdia îi ascuţea percepţia: a prins şi a înţeles principalul – ameninţarea ascunsă în cele spuse. Tocul ferestrei a trosnit în urma loviturii, cioburile au zornăit, împrăştiindu-se, şi au scrâşnit sub greutatea unui corp masiv – cineva s-a strecurat prin fereastră, mare şi greu; s-a tăiat în geam şi a mormăit cu jumătate de glas nişte înjurături pe care Bach nu le-a priceput, dar al căror sens l-a ghicit.

Străduindu-se să se mişte fără zgomot, s-a prelins pe podea, s-a ridicat în genunchi şi a tras-o după el pe Klara, care înţepenise. Când ea a ajuns lângă el – respirând des şi întretăiat, printre dinţi, de parcă ar fi tremurat de ger – i-a apăsat capul spre podeaua de lut şi a împins-o din spate: Repede, sub pat! Ea a înţeles – a ţâşnit în spaţiul prăfuit, trăgând după ea poalele cămăşii de noapte. Bach a apucat pe pipăite toate celelalte haine de pe pat şi s-a băgat şi el după ea. Klara s-a pitit – nu i se mai auzea nici răsuflarea.

Iar cel din bucătărie, posesorul vocii neobrăzate şi al trupului greoi, sărise deja pe podea – sticla a scrâşnit sub cizmele lui –, trăsese zăvorul şi deschisese larg uşa de la intrare:

— Entrez17, domnilor! Sau ce-oţi fi acum, după moda nouă…

17. Intraţi; în franceză, în original. (N.tr.)

— Nu face pe nebunul, idiotule! O voce liniştită, autoritară, deja în casă. Acuşi îţi organizează stăpânul casei un „antre“ cu două ciomege direct între ochi…

Bach nu ştia ce să facă. Toate obiectele cu care s-ar fi putut apăra – cuţite, ciocane, tigăi şi alte ustensile – se aflau în bucătărie. Furcile pe care le proptea în fiecare seară de tocul uşii, tot acolo. Coase, lopeţi, seceri – în şopron. Arme în gospodărie nu se găseau. Iar în dormitor chiar nu era nimic în afară de pat, scrinul cu albituri şi două scaune. Pe vârful picioarelor, s-a apropiat de fereastră şi a găsit pe pipăite băncuţa de lângă perete – cândva, îi plăcea să stea pe ea Tildei, iar acum, seara, se aşeza Klara, să-şi dezlege şireturile de la botine. A apucat băncuţa de picioarele sculptate, a ridicat-o deasupra capului şi a încremenit lângă uşă: pe primul care cutează să intre o să-l ameţească cu o lovitură. O să încerce să nimerească în creştet. Cum zicea măcelarul Hauff, „izbeşte taurul şi porcul în frunte, iar omul, în moalele capului“. Dacă reuşeşte, îl doboară la pământ. Şi apoi?

— Da’ dacă aici nu-i nici un stăpân, ci o stăpână? Vreo morăriţă încântătoare?

Vocea îndrăzneaţă se mişca prin salon, din perete-n perete. Uşiţa sobei s-a trântit, iar crăpătura de sub uşă s-a luminat într-un galben blând – pesemne că aprinseseră lumânarea în cameră.

— Ei, domnilor?! Boneţică din dantelă fină. Unghiuţe curate, rozalii, uite-aşa strălucesc! Gropiţe în obraji. Şi miroase… a