— Ptiu, ce porcărie, mi s-au strepezit şi dinţii! s-a auzit iar glasul puternic. Du-te şi cercetează casa, moară stricată. Cum te-o fi suportând colonelul ăla al tău… Şi tu ce-ai încremenit aşa, piciulică? Cufere, pivniţă, pod – cotrobăie peste tot. Caută – mâncare, chibrituri, arme. Hai!

Aşadar, mai era şi un al treilea. Oare câţi musafiri nepoftiţi le-au căzut pe cap?

Uşa s-a dat de perete brusc, lovită de cizmă. I s-a părut că l-a izbit ceva puternic în faţă, dar era doar o lumină palidă. Bach n-a apucat să facă nimic, nici să ofteze n-a apucat – a încremenit, încetând să respire şi ţinând băncuţa în mâinile întinse.

Din salon îl privea un om cu barba deasă crescută până şi pe pomeţi, într-o manta murdară, care de mult îşi pierduse şi culoarea, şi epoleţii, şi orice alte însemne. Ochii – năuci, mijiţi cu răutate – priveau neobrăzat de sub căciula de blană zdrenţuită. Ăsta-i neobrăzatul, a înţeles Bach. Individul ţinea într-o mână o lumânare aprinsă, iar în cealaltă un revolver.

„Lasă banca jos!“ i-a făcut el semn cu ţeava pistolului.

Bach a clătinat încet din cap: n-o las. Dar mâinile lui, tremurând de tensiune de parcă ar fi ţinut în aer o întreagă masă ori un scrin, i s-au slăbit deodată atât de tare, încât s-au îndoit singure din cot şi au pus băncuţa pe podea – aliniată lângă perete, unde stătuse şi până atunci. Bărbatul a dat din cap aprobator.

„Acum aşază-te pe ea“, i-a făcut el semn iar cu arma.

Bach a vrut să rămână în picioare, şi-a ţintuit tălpile goale de podea, dar picioarele, parcă retezate de mişcarea deloc grăbită a ţevii negre a revolverului, îi tremurau mărunt, dezgustător – şi după o clipă i-au lăsat trupul îngheţat pe băncuţă. Deodată şi-a dat seama că-i e frig, de parcă ar fi stat nu într-o cameră caldă, ci undeva pe panta de pe malul Volgăi. S-a cuprins cu braţele, ca să-şi potolească tremurul.

— Faceţi cunoştinţă, domnilor! a strigat neobrăzatul, aţintind în continuare arma spre Bach. Gazda noastră primitoare! Pare niţeluş cam sălbatic, dar are o purtare plăcută!

Oaspeţii nepoftiţi erau trei la număr. În afară de neobrăzat, mai era un ţăran zdravăn: un chip lătăreţ, de kalmâc, năpădit de o barbă deasă, ochi înguşti ascunşi sub pleoapele mari, un nas neaşteptat de scurt, care dădea înfăţişării lui ceva de animal, fie de liliac, fie de pisică sălbatică. Şi un băiat de vreo paisprezece ani, cu frunte lată, ochi luminoşi şi un gât cu mărul lui Adam ieşit în afară, iţindu-i-se dintr-o pufoaică prea mare pentru el. S-au adunat în jurul lui Bach şi se holbau la el. În mâinile ţăranului, Bach a văzut furca lui, iar în spinare – o puşcă.

— Nemţălău, a zis sigur de el ţăranul, cercetându-l cu privirea pe Bach. Ăsta precis are ce ascunde în casă. Nemţii sunt oameni strângători.

— Aş adăsta la el vreo două ziulici, a zis neobrăzatul privind visător în jurul lui în dormitor şi ridicând cu ţeava revolverului pilota de puf care căzuse pe jos. Să dorm şi eu ca lumea, să înfulec nişte haleală nemţească. Nu să tot hălăduiesc prin pădure ca lupii.

— Adastă, s-a învoit uşor ţăranul. O să te trezească el, comisarul roşu, când după haleala asta o să gâfâi în patul de puf şi o să omori puricii pe burtă. Eu şi puştiulică o să plecăm între timp la Volsk.

Sprijinindu-şi capul de perete, Bach şi-a plecat un pic ochii: nu cumva se vedeau de sub pat poalele cămăşii de noapte a Klarei? Nu, nu se vedeau; spaţiul de sub pat era cu desăvârşire negru. Şi-a mutat grăbit privirea, ca să nu observe oaspeţii, pironind cu ea tavanul.

— Cui i-am poruncit să cerceteze casa? Ţăranul i-a aruncat o uitătură băiatului, iar acesta, târându-şi pâslarii şi scoţându-şi din mers de pe umăr desaga mare de pânză, s-a întors în bucătărie. Tu păzeşte gazda, i-a poruncit apoi neobrăzatului. Eu mă duc prin curte, să văd multlăudata economie germană.

Şi a ieşit, sprijinindu-se în furcă precum într-un toiag.

— Mi-a dat Domnul tovarăşi, a bombănit încet neobrăzatul. Nici nu ştii: să-i termini, ori să te împrieteneşti mai tare cu ei…

Undeva în bucătărie zdrăngăneau vase, se auzea zgomot de sticle ciocnite, se trânteau capace – puştiul căuta temeinic prin încăpere. Neobrăzatul, fără să-şi abată ţeava revolverului de la Bach, a pus lumânarea pe scrin şi s-a aşezat pe pat. A stat un pic, mângâind cu plăcere cearşafurile moi cu mâna murdară. Uită-te la mine! l-a avertizat el, ameninţându-l cu revolverul aşa cum ameninţi cu degetul un copil mic, apoi, cu un geamăt prelung, s-a răsturnat pe spate, în norul moale de perne şi cearşafuri.

Ţeava revolverului îl căta pe Bach dintr-un morman de pânze şi puf – neobrăzatul aţintea arma spre el şi stătea întins aşa, privindu-l cu ochi toropiţi.

Şedea pe băncuţă, cuprinzându-se cu braţele ca mai-nainte. Tremurul din trup nu-i trecuse; îi tremurau nu numai mâinile şi picioarele, ci şi totul înlăuntrul corpului – şi coastele, şi burta, şi inima, şi celelalte organe tresăltau încet, fiecare în parte, ca nişte biluţe dintr-o zdrăngănea de copil. Curând musafirii o să plece. O să ia mâncarea. Un sac cu mazăre, bibani uscaţi, făină de morcovi, mere uscate… Să le ia. Chibrituri nu mai erau în casă de nu se mai ştia câţi ani. Nici arme nu erau. În afară de mâncare, n-o să găsească nimic. O să ia mâncarea şi o să plece. O să plece. O să plece.

— Da’ ştiţi să dormiţi!

Neobrăzatul s-a ridicat cu părere de rău din pat – pe albiturile răscolite a rămas o urmă murdară. S-a apropiat de scrin şi a privit cu indiferenţă milieul dantelat care-l împodobea, deasupra căruia zăcea de şapte ani volumul de Goethe. A tras sertarul de sus: cămăşi bărbăteşti, şosete de lână în dungi, mănuşi croşetate cu punct mărunt. A probat mănuşile