Bach urmărea mişcările leneşe, plictisite ale neobrăzatului şi nu-şi putea aminti nicicum în care dintre sertare se află hainele Klarei. Ceea ce-l împiedica să-şi amintească erau frisoanele – trupul îi tremura atât de tare, încât se temea că o să cadă de pe băncuţă.

Neobrăzatul a tras al doilea sertar: teancuri ordonate de cearşafuri şi feţe de pernă din pânză fină împodobite cu dantelă, două huse din petice, o faţă de masă în carouri. Nici aici, nimic. S-ar fi apucat să caute în al treilea, dar în acest moment Bach s-a prăvălit de pe băncuţă pe podea şi a ieşit în patru labe din dormitor.

— Puştiule! a răcnit neobrăzatul, pornind-o după el. Ţine-l!

Bach nu avea nici un fel de plan – pur şi simplu voia să-i scoată din casă pe străini. A sărit în picioare din mers, s-a năpustit spre uşă, dar genunchii i s-au împiedicat de ceva costeliv şi sprinten – băietanul. Au căzut împreună, rostogolindu-se ca un ghem. Deasupra s-a aruncat trupul greoi al neobrăzatului.

Ceva s-a agăţat de Bach, l-a lovit, l-a răsucit şi l-a târât. Simţea o respiraţie străină, umedă, din toate părţile. Frisoanele au făcut loc fierbinţelii – într-o clipă, de parcă ar fi fost aruncat într-un cuptor încins. Îşi simţea şira spinării şi ceafa arzând, faţa îi era scăldată în sudoare. S-a lovit cu fruntea de perete şi cu umărul de piciorul mesei. Vasele au zdrăngănit, rafturile căzute au trosnit. Sticla geamului spart a scrâşnit – câteva cioburi i-au intrat în spinare. Şi chiar atunci cineva a şuierat de durere, foarte aproape – strânsoarea din jurul lui a slăbit şi el s-a târât spre uşă, cu palmele pe sticla zdrobită. A împins uşa cu fruntea şi s-a întors spre cei doi: or veni după el? A vrut să se rostogolească peste prag – şi a dat cu capul de nişte cizme tari, murdare.

A ridicat ochii: ţăranul cu faţă de kalmâc – cercetase curtea şi se întorsese în casă. Pesemne că trecuse prin toată ferma cu furca în mână. Cu aceeaşi furcă l-a împuns pe Bach uşor în spinare: târăşte-te înapoi în casă. Bach s-a târât, simţind cum îi ard palmele julite până la sânge. Se pare că neobrăzatul se tăiase şi el – îşi scutura mâna în aer, strâmbându-se de durere.

— Nu v-aţi înţeles? a râs ţăranul, ţinându-l pe Bach la pământ cu furca, aşa cum ţii o ştiucă prinsă în harpon. Păi ce vizită e asta? Cum ne mai ospătăm?

Fără să răspundă, neobrăzatul l-a privit cu răutate şi s-a dus în dormitor. A început să trântească sertarele scrinului – pesemne căutând ceva cu care să-şi lege mâna.

— Ne ospătăm după aceea.

Băietanul a deschis mândru desaga, plină până sus cu alimentele găsite în bucătărie.

Ţăranul a dat din cap aprobator.

Deodată, în dormitor s-a făcut linişte, iar după câteva clipe s-a auzit un hohot – zgomotos, în toată casa. Neobrăzatul a apărut în cadrul uşii, roşu de-atâta râs, ţinând în mâna legată cum-necum un obiect mic alb – o bonetă de femeie.

— Preafrumoasa morăriţă, domnilor! a anunţat el cu glas sonor.

Bach s-a smucit, dar patru ţepi de oţel îl ţineau lipit de podea.

— Fără mârşăvii, că deja se luminează de ziuă. Ţăranul apăsa atât de tare cu dinţii furcii în spinarea lui Bach, că acesta nici nu mai putea să respire. Cine ştie ce oaspeţi şi-ar mai putea face apariţia la fermă. O să-l legăm pe gospodar, să nu dea de ştire despre noi înainte de vreme, şi o ştergem de-aici. Hai, feciorule, caută o sfoară!

Băietanul a scotocit prin bucătărie şi prin salon; negăsind sfoara, s-a apucat să rupă un cearşaf în fâşii.

— Şi dacă ea îl dezleagă? Neobrăzatul se uita întruna la bonetă, răsucind-o pe toate părţile, de parcă n-ar fi văzut niciodată ceva mai interesant, şi chiar întorcând-o pe dos. Dacă nici nu trecem bine pragul, şi ea dă fuga în satul cel mai apropiat cu paşi sprinteni – pâş-pâş-pâş? Şi toarnă despre noi cu buziţele-i roşii – şop-şop-şop?

Ţăranul a oftat lung şi greu. A tăcut.

— Bine, caută-ţi muierea, da’ mai repede.

— Ce s-o mai caut? Neobrăzatul a ridicat boneta în aer şi a prins-o în dinţi, ca un căţel dresat; a mârâit în glumă, a scuturat din cap, apoi a scuipat boneta pe jos. E în dormitor, sub pat. Nu degeaba gospodarul a vrut să ne scoată de-acolo.

Bach şi-a apăsat din toate puterile faţa de podea, simţind cum praful rău de sticlă îi înţeapă fruntea, iar ochii îi sunt acoperiţi de ceva dens şi negru. Prin trup, din burtă spre gât, îi treceau valuri fierbinţi; a scâncit, zbătându-se, uitând de furca înfiptă în spinare. Dar de sus s-a prăbuşit asupra lui un corp greu, rostogolindu-l pe podea ca pe un aluat, scoţându-i aerul din plămâni: ţăranul îl încălecase, iar băietanul se afera în jurul lor, legându-i la spate mâinile şi picioarele. În toată zarva asta, nu auzea ce se petrecea în dormitor. I-au fost legate mâinile – atât de puternic, încât i s-au unit omoplaţii –, iar coatele şi genunchii i-au fost aduse laolaltă într-un singur nod mare; l-au lăsat singur. Cum-necum a reuşit să ridice capul: întuneric, absolut întuneric. Umerii contorsionaţi îi erau străbătuţi de durere, dar a continuat să-şi întindă gâtul, să se târască pe podea – şi în sfârşit a văzut în întunericul care-l înconjura un triunghi luminos – o bucăţică mică de dormitor: colţul patului cu pilota atârnând, nişte picioare, o pădure întreagă de picioare – în bocanci militari neîngrijiţi, în cizme înalte şi în pâslari jerpeliţi. Când printre picioarele străinilor a scânteiat ceva alb, cunoscut – poalele cămăşii de noapte a Klarei – a ţipat. A ţipat atât de tare, că a fost asurzit de propriu-i ţipăt. Apoi a simţit o lovitură în frunte – lumea s-a învârtit, iar în gură i-a fost îndesat