S-a zbătut sub norul acela, fără să ştie care-i susul şi care-i josul, unde-i erau mâinile şi unde picioarele sau măcar dacă le mai avea, unde, în sfârşit, se sfârşeşte acest întuneric înăbuşitor – atât de mult, încât i s-a părut că şi-a ros fruntea şi obrajii până a făcut băşici. Norul mirosea a ceva cunoscut, drag chiar. Deodată a înţeles: nu era nici un nor, era pilota, credincioasa lui pilotă de puf – subţiată de ani, dar călduroasă încă, care-i amintea şi igrasia cămăruţei din şcoală, şi iernile crunte de la fermă, îmbibată de mirosuri – al lui şi al femeii pe care o iubea. Iar femeia – frumoasă, cu braţe subţiri şi păr mătăsos – se afla acum de partea cealaltă, în afară. Trebuia neapărat să ajungă la ea şi s-o salveze. Dar de cine s-o salveze, Bach uitase. Şi cum o chema pe femeia aceea uitase. Şi cum ajunsese el aici, sub pilotă – şi asta uitase…

Când a ieşit, deja se crăpase de ziuă. Prin fantele obloanelor închise se revărsa lumina rozalie a zorilor. Un geam – din bucătărie – era spart. Uşa era închisă. Pe podea era împrăştiată mazăre amestecată cu sticlă spartă. Lângă uşă, furca stătea sprijinită cu grijă de toc.

Faţa îi era umflată şi îi ardea. Palmele, pare-se, la fel, dar Bach nu era sigur: nu-şi prea simţea mâinile şi picioarele. S-a sucit şi s-a răsucit, împingând cu umerii şi genunchii amorţiţi, şi s-a târât ca un vierme până la gura sobei, sub care era o placă mare de fier – pentru cărbunii care cădeau. A frecat nodul legat la spate de marginea tablei până l-a rupt. Eliberându-şi mâinile, s-a aşezat şi şi-a dezlegat cum-necum picioarele. Sângele îi năvălea sacadat în mâini, care i se umflaseră şi i se învineţiseră, în tălpi, în cap. Memoria îi revenea la fel – sacadat.

La început, limpede şi precis, i-au apărut fulgurant în faţa ochilor chipurile: al neobrăzatului, al flăcăiandrului, al ţăranului cu faţă de kalmâc. Apoi – cum intraseră în casă. Cum puseseră stăpânire pe bucătărie. Cum îl descoperiseră pe el.

S-a ridicat în picioare. Ţinându-se de perete, a şchiopătat prin salon până la dormitor. A stat îndelung în prag – a ascultat liniştea dinăuntru, nehotărându-se să intre. Într-un târziu, a împins uşa întredeschisă.

Ea stătea la fereastră, cu faţa la lumină, pe scaun – Bach vedea numai aura de păr despletit, străpuns de razele soarelui. Pe podea erau împrăştiate cearşafuri, perne, feţe de pernă rupte, fuste, cămăşi, mărgele deşirate, vrafuri de lenjerie din scrin. El a păşit peste toate aceste haine şi albituri, îngropându-şi picioarele desculţe în albul moale – spre ea.

Mergea şi îşi dorea chinuitor s-o cheme pe nume, fiindcă toate celelalte cuvinte erau acum de prisos, profanatoare chiar. Dar numele ei uşor – curat şi luminos ca apa râului – plutea undeva, se spărgea în sunete disparate. El se agăţa de aceste sunete, dar ele alunecau şi se topeau în aerul transparent al dimineţii. Era încredinţat că o să-şi amintească, neapărat o să-şi amintească numele de îndată ce o să vadă chipul cunoscut. A şchiopătat spre fereastră, ferindu-şi ochii de strălucirea aurie, parcă temându-se să nu-l orbească. În sfârşit, şi-a întors capul de la lumină şi a privit-o pe femeie.

Era goală. Bach o vedea pentru prima dată astfel – plăsmuită din lapte şi miere, din lumină blândă şi umbre catifelate. Braţele ei subţiri se odihneau pe pântecul rotunjit, acoperind şi apărând. Ochii îi erau închişi, trăsăturile feţei neclintite – dormea. Iar buzele ei surâdeau.

El voia să închidă ochii, să se întoarcă, să nu vadă acest surâs liniştit şi înţelept, să strige şi s-o trezească pe femeie, sau s-o lovească cu toată puterea peste buzele acelea zâmbitoare, sau să orbească el însuşi – dar nu putea nimic din toate astea şi doar o privea, o privea… Era linişte; vântul susura abia auzit – nu afară, ci undeva în capul lui –, înteţindu-se treptat, uneori transformându-se în şuierat, suflând şi ducând undeva departe şi numele femeii, şi celelalte nume, şi restul de cuvinte, şi sunetele, chiar…

Din ziua aceea a încetat să vorbească. Numele, cuvintele şi sunetele s-au întors curând la el, dar cumva uşoare şi goale, precum coaja seminţelor de floarea-soarelui. El, sigur, ar fi putut să-şi ţuguie buzele, să mişte din limbă, s-o sprijine de cerul gurii şi să rostească ceva tare şi fără sens: ma-ză-re. Sau: sti-clă. Sau: fur-că. Sau: Kla-ra. Ar fi putut, dar nu ştia dacă vrea. Şi de aceea a preferat să tacă. Klara nu s-a mirat, iar dacă totuşi s-a mirat, nu a spus nimic. Când a înţeles că rarele întrebări pe care i le punea lui Bach rămân fără răspuns, a încetat să i le mai pună. Dacă s-ar fi arătat indignată de muţenia lui, dacă ar fi ţipat, dacă l-ar fi lovit în piept, supărată – poate că Bach nu s-ar mai fi putut împotrivi, şi-ar fi descleştat buzele, ar fi plescăit din limbă. Dar Klara era liniştită, de parcă muţenia lui n-ar fi îngrijorat-o câtuşi de puţin. Aşadar, asta e, a înţeles el. Despre cele întâmplate n-au pomenit. Au spălat toate hainele şi lenjeria – nu cu apă sărată din puţ, ci cu apă curgătoare, în Volga: Bach a împins cu vâsla sloiurile încă grele de iarnă, iar Klara, aplecată peste mal, a spălat şi a frecat îndelung, fără să-şi cruţe mâinile înroşite de frig. Au cusut şi cârpit toate cearşafurile şi feţele de pernă rupte. Au scuturat în vânt pilota de puf. Geamul spart l-au înfundat cu cârpe. Au măturat casa, au presărat nisip proaspăt pe podele. Furca au dus-o în şopron.

Bach a început din nou să doarmă pe laviţa de lângă sobă. Klara nu s-a supărat. Dacă ar fi venit cumva noaptea la ea, în dormitor, probabil că nici atunci nu s-ar fi supărat – devenise nu indiferentă