În plus, Klara a devenit tandră. Această tandreţe, ivită pe neaşteptate în vocea ei, îl tulbura neobişnuit de tare pe Bach – îi amintea de primele luni când se cunoscuseră, de lecţiile „oarbe“ prin paravan. Când se gândea la pricinile acestei tandreţi, îi venea să se ridice şi să iasă din casă şi să nu se mai întoarcă niciodată: să meargă, să meargă repede mai departe, prin pădure, pe drum, prin stepă, fără să mănânce, fără să doarmă, doar să fugă, mai departe, unde-o vedea cu ochii, afară. Iar când nu se gândea, îi venea să închidă pleoapele şi s-o asculte pe Klara, s-o asculte la nesfârşit. De altfel, unde să se fi dus? N-avea unde: Klara trăia aici, la fermă. Dar o Klara nouă, necunoscută.

Frumuseţea ei, până atunci firavă şi severă, se umpluse deodată de o forţă deosebită: ochii priveau mai întunecat şi mai expresiv, buzele îi deveniseră mai pline şi mai strălucitoare, eterna ei paloare s-a transformat în rumeneală, într-un roz dens, provocator. Acum nimeni n-ar mai fi luat-o din spate drept o adolescentă – fiecare mişcare trăda o femeie. Bach se temea de această femeie nouă, frumoasă şi indiferent-tandră, se temea că venise s-o înlocuiască pentru totdeauna pe Klara cea dinainte, înţeleasă şi dragă. Şi abia în toiul verii a înţeles de unde apăruse această nouă femeie: Klara aştepta un copil.

Asta s-a întâmplat în iulie. Bach stătea atunci pe mal, iar Klara, obosită după un scăldat îndelung în Volga, a ieşit din apă pe nişte pietre mari. Îi zâmbea cu zâmbetul ei nou, graţios şi senin, cu capul aplecat uşor într-o parte şi storcându-şi părul ud. Soarele îi lumina silueta, acoperită cu o cămaşă udă – Bach şi-a amintit deodată de una dintre statuetele de ipsos din casa morarului Wagner. A privit liniile rotunjite moi, curgând de la pieptul femeii spre pântecul plin şi spre şolduri, şi a simţit că îngheaţă treptat pe dinăuntru: şi-a dat seama în sfârşit ce se întâmplase de fapt atunci, în dimineaţa de aprilie pe care voiseră s-o uite, s-o scuture în vânt, s-o spele în Volga şi care se întorsese acum la ei, aşa cum se întoarce la mal odată cu fluxul un obiect luat de valuri. Şi Klara zâmbea întruna – netulburată, ca o sculptură, fără să-i pese dacă Bach o vede, şi dacă o vede, ce simte. Zâmbea, ca în dimineaţa aceea cumplită. Zâmbea, fiindcă de mult înţelesese şi acceptase totul. Zâmbea, cum făcea acum mereu…

Trebuia să nască pe la sfârşitul lui decembrie, în jurul Crăciunului. În Ajun au apărut primele dureri, dar la ivirea zorilor au încetat. Din ziua aceea au venit în fiecare noapte, odată cu stelele, împreună cu visele – până s-a făcut ianuarie. Klara, palidă, cu buzele umflate şi cu un pântec imens, umbla fără încetare prin casă: din bucătărie în salon, apoi în camera ei de fată, apoi în camerele goale ale tatălui ei şi a Tildei, şi înapoi în bucătărie. Dormea puţin, mânca şi mai puţin. Uneori se aşeza pe scaun, pe pat – cu burta imensă în faţa ei, cu spinarea arcuită şi capul ciufulit dat pe spate –, dar după un minut se ridica din nou şi îşi relua traseul, ca un prizonier într-o celulă. Fâşâitul neîntrerupt al paşilor săi pe podea şi şuieratul viscolului pe la geamuri – asta avea să-şi amintească Bach despre acele săptămâni.

Era o iarnă cu ninsoare multă, casa era îngropată în zăpadă până la ferestre – nu se putea ieşi. Dar Klarei nici nu-i ardea de plimbare –, n-o încăpea nici un cojoc, nici o scurteică peste pântec. Aşa că stăteau în casă. În decembrie, Bach încă mai ieşea cu treburi: să cureţe zăpada din curte, să dea jos troienele de pe acoperiş. Dar odată cu venirea lui ianuarie, s-a temut s-o mai lase singură pe Klara pentru multă vreme, nu s-a mai dezlipit de ea – în prima zi a anului, în a doua, în a treia… Aşteptarea prelungită îi chinuia pe amândoi. Cearcănele de sub ochii Klarei au devenit vineţii, iar ochii i s-au înceţoşat de oboseală, i s-au stins; părul, de obicei mătăsos şi strălucitor, împletit în cosiţe şi răsucit în colaci groşi, acum îşi pierduse strălucirea, cădea din pieptănătură şi i se zburlea pe tâmple şi pe frunte. Pe el, Bach nu se putea vedea, dar într-o seară, plecând ochii, a zărit deodată în barba-i rară o mulţime de fire albe.

În ultima jumătate de an se gândise atât de mult la Klara şi la copilul care creştea în ea, că acum, când sosise vremea să-l primească în lume, era deja obosit să se mai gândească şi să mai simtă. La început în sufletul lui nu era nimic altceva decât spaimă: gândul că o sămânţă străină, ajunsă într-un mod monstruos în pântecul femeii iubite, se prinsese şi crescuse în ea, trăia, se hrănea din sucurile ei, căpăta forţă – gândul acesta îl făcea să respire des şi zgomotos, îi aducea o sudoare lipicioasă pe tâmple şi pe palme. Bach zăcea noaptea pe laviţă, fără somn, cu mâinile încrucişate pe piept, întins ca o coardă, ca să-şi liniştească trupul chinuit de un tremur violent. Asculta respiraţia regulată a Klarei în camera de alături şi era invadat de o transpiraţie rece. Visa să cadă de pe laviţă pe podeaua de lut şi să-şi spargă mortal capul prost, bun de nimic.

Apoi venea dezgustul. I se năzărea o bucăţică de trup – cât un bob de mazăre, apoi cât unul de fasole, apoi cât un deget de om – care ţâşneşte din pântecul Klarei, se întinde şi creşte în carne, capătă chip, îi cresc cioturi de mâini şi picioare. Semăna cu un gnom urât. Cu ţăranul cu faţă de kalmâc şi ochi de fiară. Cu neobrăzatul cu mutră de porc. Cu băietanul slăbănog cu faţă de avorton şi