mărul lui Adam ieşit în afară. Cu viţeii nenăscuţi pe care îi văzuse în Gnadental. Senzaţia de scârbă era nemărginită – Bach a încetat şi să se mai uite la Klara: i se făcea greaţă fie şi dacă arunca o singură privire burţii ei inestetic de uriaşă şi pieptului plin. Visa că într-o dimineaţă ea se va trezi şi va găsi pe pat un cheag de sânge – rodul născut înainte de vreme.

Când Klarei a început să-i fie greu să meargă – obosea repede, gâfâia când urca dinspre Volga –, deodată l-a năpădit mila de ea. A privit-o odată, în septembrie, când clătea rufele în râu, stând pe pietre cu fustele sumese: picioarele lungi, mâinile osoase, gâtul subţire cu vertebre ieşite în afară – totul în unghiuri, ascuţit, emaciat, numai balonul burţii se rotunjea elastic, absorbea toate forţele, toată frumuseţea. Şi i s-a făcut ruşine de gândurile lui oribile şi fanteziile dezgustătoare. N-are decât, şi-a zis, n-are decât să fie acest copil, străin, nu se ştie al cui. Pentru Klara e o bucurie, asta-i de-ajuns. N-are decât!

Când a venit iarna, Bach era epuizat de gânduri şi sentimente, de îndoieli şi reproşuri faţă de sine. Gânduri nu mai avea, numai neliniştea aşteptării. Aştepta acest copil aproape mai mult decât Klara – neînţelegând ce simte acum, neputând să-şi închipuie ce va simţi la vederea lui şi dorindu-şi un singur lucru: ca acest chin de luni de zile să se sfârşească odată.

În a şasea zi a anului nou, Klara s-a trezit în patul ud – pruncul se pregătea să vină pe lume. A început să meargă prin casă mai repede. Câteodată se oprea, se apuca de spătarul unui scaun şi răsufla zgomotos spre tavan, dezvelindu-şi dinţii până la gingii. Lui Bach i se părea că vrea să ţipe. Pe la prânz, ei i-a venit ideea să măture podeaua. Se ştie, orice se tratează cu ceva asemănător: gălbinarea cu napi, durerea de cap stăruitoare cu brânză puturoasă; mama care trudeşte cu hărnicie va avea un copil care va munci conştiincios, croindu-şi un drum în viaţă. A curăţat casa-ntreagă, a spălat vasele, a frecat samovarul cu nisip. Pe la apus, a obosit – deja îi tremura spinarea.

Noaptea au venit durerile – dar nu cele slabe, cu care se obişnuise deja în ultimele zile, ci de-adevăratelea. A pus pe podea, lângă pat, un cuţit de bucătărie – ştia de la Tilda că asta alungă durerea. Stătea în picioare – lângă marginea patului, lângă masă, lângă scaun. Se aşeza pe vine – ţinându-se de sobă, de scrin, de băncuţa îngustă. Se întindea – pe pat şi pe laviţă. Nu ţipa – se temea să nu sperie copilul; doar respira zgomotos, cu dinţii încleştaţi. Ţipă, ar fi vrut să-i poruncească Bach – dar buzele, dezobişnuite după atâtea luni de tăcere să rostească vreo vorbă, nu-l ascultau.

Spre dimineaţă era istovită – zăcea pe pat fără să se mişte, încetase până şi să geamă. Îşi dăduse capul pe spate, ţinea ochii închişi. Pentru prima dată în viaţă, Bach a lovit-o: peste obraji, ca să se trezească. Şi-a revenit – şi după o clipă s-a încordat ca un arc, făcând ochii mari şi trăgând aer pe gură: copilul a venit pe lume.

A căzut direct în braţele lui Bach: mai întâi capul, mare, fierbinte, acoperit de un puf lipicios, cu un punct care pulsa în creştet; apoi umerii mititei, mânuţele roşii cu pumnişorii încleştaţi; burtica rotundă cu cordonul ombilical vineţiu; picioruşele cu degete ca nişte bobiţe.

O fetiţă.

Bach o ţinea pe palme – udă, alunecoasă, neastâmpărată –, temându-se că o s-o scape şi neştiind unde şi cum s-o aşeze. I-a aruncat o privire Klarei – ea zăcea nemişcată, cu mâinile atârnându-i fără viaţă pe lângă pat. A lăsat copilul pe patul mototolit. A rupt vreo două fâşii şi i-a legat buricul. A pipăit pe jos după cuţit şi cum-necum i l-a tăiat, mijind ochii când a ţâşnit sângele. Chiar atunci, pruncul a deschis guriţa-i minusculă şi a început să ţipe, agitându-şi în aer mânuţele îndoite.

Klara ar fi vrut să se trezească, să întoarcă capul după ţipăt, dar nu reuşea să deschidă complet ochii. Bach a înfăşurat pruncul într-un prosop uscat şi i l-a aşezat alături – ea doar a oftat recunoscătoare şi şi-a îngropat în ghemotoc faţa udă de sudoare. Le-a învelit pe amândouă cu pilota de puf şi a ieşit afară, în dimineaţa geroasă.

S-a îndepărtat de casă, de curte. Abia în pădure s-a oprit, a adunat două mâini de zăpadă şi a început să-şi frece cu disperare faţa, barba, pieptul, palmele – să cureţe sângele ţâşnit din cordonul ombilical, oftând ba de emoţie, ba de un dezgust întârziat. După ce s-a spălat, a simţit deodată o sete cum nu mai simţise – şi a început să mănânce zăpadă, înghiţind grăbit firimiturile de gheaţă care-i scrâşneau între dinţi, fără să simtă răceala în gât. În urechi îi răsuna, ca şi până atunci, plânsetul copilului. S-a dus tot mai departe de acest plânset – prin nămeţi, spre râu – fără să bage de seamă că e îmbrăcat numai în cămaşă şi o vestă kârgâză.

Picioarele l-au purtat singure spre râpă. Au coborât pe potecă. Au pornit pe gheaţa Volgăi, afundându-se până la genunchi în zăpada tare. La mijlocul râului s-au oprit, nemaiputând nici să păşească mai departe, nici să se întoarcă. Poate că doar îi amorţiseră. Bach şi-a dat capul pe spate spre cerul albastru, pe care erau atârnaţi nori albicioşi, şi şi-a dat seama deodată că nu mai aude plânsetul: doar vântul îi şuiera în urechi şi din depărtare se auzea un clinchet subţirel. Zurgălăi?

Un sunet din trecutul îndepărtat, când pe Volga îngheţată goneau sănii elegante, pline cu colonişti ameţiţi şi veseli – şi în Adventul plin de aşteptări fericite, şi în săptămâna Crăciunului, ba chiar în orice duminică de iarnă, când sufletul simte nevoia emoţiei şi încântării unei plimbări rapide. Sunetul s-a apropiat, a crescut; cu el s-au amestecat nişte voci însufleţite, un ţipăt de femeie, hohote de râs şi