cântece. Şi iată că apare în ceaţa dimineţii şi o sanie trasă de trei cai: zboară spre Bach, aruncând cu zăpadă de sub tălpici. El stătea nemişcat şi se uita cum se apropie acest nor gălăgios, pe multe voci. Cei din sanie îl observaseră deja – fluierau, în semn de salut. Apropiindu-se, au încetinit uşor – şi un flăcău, rumen, cu dinţii albi, a sărit jos şi a alergat spre Bach, afundându-se în zăpadă şi agitându-şi căciula de blană. Surâdea larg, sincer, de parcă ar fi văzut pe cineva drag şi apropiat; părea că dintr-o clipă într-alta o să înceapă să plângă de bucurie. Când a ajuns lângă el, a dat să spună ceva, a deschis gura, dar s-a înecat cu propria-i veselie – a râs fericit, l-a îmbrăţişat cu putere pe Bach, l-a bătut pe spinare – mirosea a transpiraţie tânără, sănătoasă, a tutun, a vodcă şi a pâine de secară – şi imediat a dat fuga înapoi, să-i ajungă din urmă pe ai lui.

— Bucură-te, unchiaşule! a strigat el, întorcându-se. Puteai să mori şi să nu afli! Astăzi s-a născut o republică – Republica Sovietică a Germanilor de pe Volga!18

18. La 19 octombrie 1918 în regiunea Volgăi s-a format prima regiune autonomă din RSFSR – comuna de muncă a germanilor de pe Volga. Pe 13 octombrie 1923 Stalin a semnat un decret „cu privire la reorganizarea Comunei Germanilor în Republica Sovietică Autonomă a Germanilor de pe Volga“. La 6 ianuarie 1924, la cel de-al IX-lea Congres al Sovietelor, la Pokrovsk a fost adoptată o rezoluţie „cu privire la proclamarea RSAGV“. (N.a.)

Bach stătea nemişcat în zăpadă. Se uita la oamenii aceia de neînţeles, asculta cuvintele acelea de neînţeles, care deveneau cu fiecare clipă mai încete – sania se îndepărta rapid.

— Trăiască! au strigat ei de la distanţă, deja abia auzit. Trăiască 6 ianuarie 1924! Trăiască noua republică! Trăiască Vladimir Lenin – marele şi nemuritorul nostru conducătoooor!…

7

Dar conducătorul murea. Pe chipul lui neclintit, ca de ceară, ascuţit, cu orbite rotunde, se aşternea lumina palidă a soarelui de ianuarie. Spre seară, când aerul a devenit mai dens şi umbre albăstrui se târau de sub obiecte, medicii au permis să fie trase draperiile, şi acum camera era năpădită de razele slabe ale amurgului.

Barba de un roşcat spălăcit, subţiată vizibil în ultimul an şi jumătate de boala istovitoare, care nu răspundea la tratament, ieşea deasupra cearşafului tras până sub bărbie. Pielea ca pergamentul se aduna în falduri ample şi tari – de-a lungul pomeţilor, în jurul ochilor şi urechilor, pe ridicăturile craniului. Pleoapele închise erau ridate, aproape fără gene. Sub cearşaf trupul abia se ghicea – plat, lipsit de greutate. Pieptul nu se ridica, doar când şi când se auzea o răsuflare obosită, şuierată.

O infirmieră îmbrăcată într-un halat alb, uşor şifonat după douăzeci şi patru de ore de serviciu, moţăia cu capul sprijinit incomod de spătarul fotoliului înalt, cu husă de pânză, încrucişându-şi înfrigurată picioarele în pâslari scurţi. La Gorki19 se dădea căldură din belşug – încălzirea cu aburi funcţiona excepţional, fără întreruperi, încă din vremea fostului proprietar, generalul-maior Rheinbott; dar bolnavului i se recomandase aer curat, şi la fiecare oră infirmiera, aruncându-şi pe umeri un şal gros, deschidea cercevelele, lăsând să intre în dormitor vârtejuri îngheţate împreună cu mici ace de gheaţă – de aceea, în cameră era mereu frig.

19. Reşedinţa din afara oraşului a lui V.I. Lenin. (N.a.)

Undeva în adâncurile casei a bătut greu un orologiu, şi infirmiera s-a trezit. Se simţea miros de iod, de lapte fiert, mirosul unui trup de cincizeci şi trei de ani suferind – era timpul să aerisească dormitorul. S-a ridicat; păşind cu grijă pe parchetul scârţâitor, de mult neraşchetat, s-a dus la fereastră. A tras cu greutate spre ea rama groasă de lemn: mirosea tare a zăpadă proaspătă. Se auzea clar zgomotul unui motor, şi în scurt timp la intrarea principală s-a oprit un automobil. Din maşină a sărit o siluetă scundă şi, trăgându-şi căciula de blană pe urechi, a intrat grăbită în casă.

Infirmiera s-a retras de la fereastră. Şi-a făcut cruce pe furiş, uitându-se repede peste umăr la bolnavul care dormea. A fixat fereastra cu cârligul de fier şi s-a dus înapoi în fotoliu; pe drum a scăpat şalul, care se agăţase de o jardinieră cu o tufă de hibiscus pleoştită, dar s-a temut să se întoarcă să-l ia. A încremenit aşa, cu spinarea sprijinită de spătarul tare şi simţind sub husă protuberanţele generoase ale sculpturii în lemn.

Ştia: curând, una din uşile laterale se va întredeschide – ca întotdeauna, doar puţin, o jumătate de palmă. Va fi uşa din fostul cabinet al stăpânului, astăzi dată în folosinţă personalului medical. Infirmiera, îngheţând de jenă, şi-a amintit că acolo, pe masă, se află geanta ei deschisă, cu lenjerie de schimb şi ciorapi, iar pe divan era aruncat halatul din ziua precedentă, pregătit pentru spălătorie, pătat cu supa de pui cu care nu reuşise să-l hrănească pe bolnav. Nu se ştie de ce, oaspetelui de seară îi plăcea ca la vizitele sale neaşteptate să stea tocmai în camera aceea.

Venea spre apus, uneori şi noaptea. Străbătea treizeci de verste de la Moscova – în zilele călduroase cu un automobil obişnuit, când era frig şi ningea, cu un bizar vehicul cu şenile – ca să stea câteva minute în camera de alături în tăcere, şi apoi pleca. Fără să-l privească pe conducător, fără să vorbească cu medicii sau cu soţia care încărunţea văzând cu ochii, istovită de aşteptarea sfârşitului. De ce venea, ce voia? „Dracii îl aduc“, bombănise o dată supărată bucătăreasa şi-apoi îşi acoperise gura cu palma, privind în jur speriată şi îngânând o rugăciune. Ceilalţi din casă tăceau: oaspetele îi făcea să-şi dorească să plece ochii, să-şi muşte limba, să se dea la o parte din calea lui, să se ascundă.

Uite, şi astăzi, numai