ce-a apărut în pragul casei, că nişte mâini s-au întins din întuneric, i-au luat cu grijă de pe umeri mantaua grea, roasă la coate, au primit căciula miţoasă, cu clape pentru urechi, i-au şters zăpada de pe pâslari. Uşile s-au deschis una după alta, cizme cu blacheuri au tropăit respectuos prin semiîntuneric pe podeaua de marmură, o spinare a licărit îndatoritor în faţă, arătându-i drumul. Un pahar de ceai a apărut de nicăieri, linguriţa se lovea încetişor de sticlă, fire de ceai umflate se învârtejeau în apa fiartă împreună cu nişte bucăţele de zahăr. În fostul cabinet al conducătorului s-a stins lumina (cei din casă ştiau că oaspetele preferă întunericul), şi în aceeaşi clipă mâinile, spinările şi capetele respectuoase au dispărut – oaspetele a rămas singur. El a atins cu mâna uşa care ducea în dormitor – aceasta s-a întredeschis – şi s-a sprijinit cu spinarea îngheţată de caloriferul cald.

Se auzea doar respiraţia rară a bolnavului, greoaie şi horcăită, de parcă ar fi avut pe piept o piatră de moară mare. Uneori în adâncul trupului său ceva bolborosea, clocotea, fierbea, i se ridica în gât şi ameninţa să se verse în afară odată cu tusea, apoi se ducea înapoi. Oaspetele stătea în picioare, privea pe fereastră ultimele scânteieri ale apusului şi asculta. De-asta şi venise – ca să asculte cum moare conducătorul. Cineva din Politbiuro20 socotea că pe conducător îl omorâseră nemţii. Toţi aceşti Foerster, Klemperer, Nonne, Borchardt, Strümpell sau Bumke21 – un stol de ciori speriate care zburaseră din Germania la prima chemare a strălucitorului bolnav. Că doar chiar el spunea: pentru rus, doctorii germani sunt insuportabili. Spunea, şi-i invita, îi primea, le plătea onorarii inimaginabile, îi privea cu speranţă-n ochi, se întindea pe masa de operaţie, înghiţea ascultător medicamente… Alesese să moară sub supravegherea de nădejde a nemţilor. Un an şi jumătate de leşinuri, coşmaruri, crampe severe, o slăbiciune tot mai mare, convulsii şi diagnostice greşite. Doctorii n-au reuşit să determine adevărata cauză a bolii. Esculapii Rinului, nişte nenorociţi.

20. Biroul politic. (N.tr.)

21. Otfried Foerster – neurolog, unul dintre fondatorii neurochirurgiei, medic curant al lui Lenin în 1922–1924; Georg Klemperer – internist, medic curant al lui Lenin în 1922–1923; Max Nonne – neurolog, consultant asupra stării de sănătate a lui Lenin în 1923; Moritz Borchardt – chirurg, invitat în 1922 din Germania pentru a-i îndepărta lui Lenin un glonţ din regiunea supraclaviculară; Adolf von Strümpell – neuropatolog, consultant asupra stării de sănătate a lui Lenin în 1923; Osvald Bumke – psihiatru şi neuropatolog, consultant asupra stării de sănătate a lui Lenin în 1923. (N.a.)

Oaspetele a închis ochii. Horcăitul conducătorului devenea ba mai puternic, ba mai slab, şi în aceste oscilaţii puteai sesiza o asemănare cu o melodie elegiacă.

Nu, nu medicii sunt vinovaţi. Ei sunt limitaţi de ştiinţa lor, bâjbâie în ea ca oile în ţarc; vederea lor e îngustă şi pământească, legată de corpul omenesc şi tentată să-l cerceteze întruna, fie întreg, fie pe bucăţi, pe dinafară sau pe dinăuntru: cu pincenezul, cu lupa, la microscop, sub lentila de mărit de la masa de operaţie; o vedere obişnuită să secţioneze sau să adâncească, dar nu să se înalţe. Pentru a înţelege ceea ce se petrece aici, nu de ochelari este nevoie, ci de un zeppelin sau, şi mai bine, un aeroplan. Numai ridicându-te în tării poţi să vezi ceva: să te uiţi la această vilă de stat cu coloane clasice, la camera cu bovindou, la mobilierul care îşi acoperă ruşinat părţile aurite cu huse pline de praf, la patul îmbibat de sudoare cu tăblie sculptată – şi să vezi că cel care moare în această măreţie ieftină nu este conducătorul. Cea care zace acum sub cearşaful alb, parcă deja un giulgiu, cea care horcăie şi geme obosită, nemaiputând nici să-şi întoarcă pe o parte trupul istovit, este ea – ideea revoluţiei mondiale.

Născută de geniul lui Marx, ea a tulburat Europa şi a răscolit Rusia. Numai spiritele mărginite pot presupune că evenimentele istorice sunt dominate de personalităţi. Istoria este urnită de idei. Ele nu numai că pun stăpânire pe mase şi capătă greutatea socială necesară; ele se întrupează în carnea şi oasele unor oameni concreţi, nu întotdeauna potriviţi pentru asta. Şi revoluţia din Rusia a săvârşit-o o idee, oploşită, pentru că aşa au fost circumstanţele, într-un om mic, nu foarte sănătos, cu o imensă putere de muncă şi un remarcabil talent oratoric, care a purtat-o, asemenea unei comete, prin toate greutăţile şi primejdiile: arestări, deportări, trădări, atentate. Dacă n-ar fi fost el, ţara ar fi avut un alt conducător, mai înalt sau mai scund, cu părul mai deschis sau mai închis la culoare. Astăzi, pentru cei capabili să privească lumea de la înălţimea unui aeroplan – cler, poeţi, filozofi (şi în diferite perioade ale vieţii oaspetele se identificase şi cu prima, şi cu a doua, şi cu a treia categorie) – devenise limpede: unei idei geniale nu-i este dat să se înfăptuiască. Şi acesta este motivul pentru care cel în care a trăit ea moare. Istoria nu mai are nevoie de el. Toate aceste flacoane care stau în şiruri strânse pe noptiera lăcuită, toţi aceşti medici care s-au instalat în casă, infirmiera care se ghemuieşte speriată în fotoliu crezând că oaspetele de seară n-o observă – toate acestea sunt nişte bagatele strălucitoare, o butaforie înainte de moarte, nişte eforturi zadarnice de a uşura conştiinţa camarazilor şi a rudelor.

…Infirmiera se uita cum prin oberlihtul deschis pătrunde o ninsoare uşoară şi înceată şi se dizolvă în căldura camerei. Sub fereastră, automobilul huruia ritmic – şoferul nu oprise motorul şi îşi aştepta pasagerul, care de obicei nu întârzia mult. Astăzi, nu se ştie de ce, vizita se prelungea. Era timpul să închidă oberlihtul, dar nu voia ca oaspetele să-şi dea seama de prezenţa ei, şi infirmiera a continuat să şadă nemişcată, simţind cum frigul străzii