invadează dormitorul. Îi îngheţaseră degetele pe braţele fotoliului, şi vârful nasului de asemenea. Mai mult ca orice îi înţepeniseră spatele şi umerii, undeva, în adâncul coloanei începuse un mic tremurat. Şalul pe care îl lăsase căzut pe podea era deja presărat cu alb.

…O vreme, ideea va fi considerată încă vie – oamenii i se vor închina, vor merge după lumina ei tot mai palidă. Se poate şi trebuie să i se cânte laude alături de mase, mai inspirat şi mai pătrunzător ca oricând. Acum, când colosul statului sovietic abia-abia ieşit din chinurile formării – distrugeri, Războiul Civil, foamete – se înalţă în lume ca o primă insulă, ca unic bastion al revoluţiei mondiale, el va fi ţinut la suprafaţă de credinţa în această idee – nu trebuie făcute mişcări bruşte. Colosul trebuie să fie lăsat să creadă că se îndreaptă spre acelaşi ţel. Dar la graniţa conştiinţei publice trebuie să licărească deja o nouă idee, întrupată într-un alt chip şi un alt corp omenesc – mai întâi discret, apoi tot mai strălucitor, pentru ca în cele din urmă o lumină să fie înlocuită pe nesimţite de alta. Deocamdată trebuie să ne purtăm ca şi cum conducătorul ar fi în viaţă. Chiar şi când trupul lui va înceta să funcţioneze – ca şi cum chipul luminos ar fi viu, prin memoria omenească şi faptele apostolilor. În realitate vor prinde contur zeci de începuturi, care vor constata zădărnicia eforturilor şi vor aşeza cu precizie, pe neobservate, ţara pe noi făgaşuri, care duc într-o nouă direcţie. Să-i luăm, de pildă, pe nemţi.

Conducătorul iubea Germania cu pasiune, considera transformarea ei într-o republică sovietică a germanilor „un eveniment al viitorului apropiat“. Chiar şi negocierile de pace de la Brest-Litovsk au fost duse, după cum se ştie, cu o premeditată lipsă de grabă22 – în aşteptarea revoluţiei mondiale, care trebuia să se extindă dintr-o clipă într-alta din Rusia în Germania şi apoi să cuprindă toată Europa. Nu s-a extins. Nu a cuprins-o. Iar Germania kaiserului, în timpul negocierilor lungi şi tensionate, a găsit în ele un nou punct sensibil – şi pentru ea, şi pentru Rusia sovietică: chestiunea germanilor din Rusia. Coloniştii din Germania nu fuseseră niciodată o temă serioasă în relaţiile dintre cele două ţări; şi deodată – poftim! – ca un as scos din mânecă, a căzut pe masa de joc această carte deloc importantă la prima vedere. Partea germană a cerut pentru colonişti dreptul de repatriere fără piedici (cu posibilitatea de scoatere şi a capitalului, fireşte; altfel, ce rost ar fi avut jocul?). Partea rusă a fost surprinsă de încercarea de intervenţie în afacerile interne, şi-a pierdut calmul, în cele din urmă s-a indignat. Îndelungatele dansuri politice fără nici un sens nu au dus la nimic: Rusia sovietică a cedat, dreptul de a pleca în patria istorică a fost acordat. Tema coloniştilor germani a devenit o carte de joc separată. Un mic atu s-a transformat cât ai clipi într-unul mare.

22. Tratatul de pace de la Brest-Litovsk, între Rusia Sovietică şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria), care a pus capăt participării Rusiei la Primul Război Mondial, a fost semnat la 3 martie 1918, după negocieri care s-au întins pe trei luni şi jumătate. (N.a.)

De faptul că era un atu conducătorul nu se îndoia: nemţii lui păreau pârghia cu ajutorul căreia se putea controla revoluţia socialistă în îndepărtata Germanie. Zeci de Hans şi Peter – comunişti devotaţi din coloniile de pe Volga – au fost trimişi în secret pe malurile râurilor Rin şi Spree cu scopul de a distruge dinăuntru regimul imperialist. Iar pentru a lupta cu emigraţia din regiunea Volgăi care începea să se producă s-a hotărât să li se acorde germanilor sovietici autonomia administrativă. Sau, mai corect spus, aparenţa ei.

Oaspetele şi-a sprijinit cu satisfacţie spinarea de caloriferul fierbinte – căldura i s-a răspândit în trup. A observat că respiră mai rar şi mai adânc – în ritm cu conducătorul. În horcăitul muribundului gândea mai bine decât oricând.

Cunoştea din interior istoria cu coloniile de pe Volga: se ocupase chiar el pe atunci cu afacerile naţionalităţilor, cineva din Politbiuro chiar îl numise în glumă „păstorul popoarelor“. Se întâlnise chiar el cu delegaţia de pe Volga, care venise „pentru autonomie administrativă“; el îi raportase conducătorului despre această întâlnire; el trimisese la Saratov telegrama despre „aprobarea de către guvern a autonomiei administrative a maselor muncitoreşti germane pe baze socialiste“. Cu mâinile lui crease Comuna Germană pe malurile Volgăi – un fel de mică Germanie artizanală, direct subordonată guvernului de la Moscova. S-ar putea spune că îndeplinise, într-o oarecare măsură, visul conducătorului.

După câţiva ani însă, pentru cei mai ageri la minte a devenit clar: acei Hans şi Peter trimişi în tabăra inamică nu şi-au făcut treaba. Exportarea revoluţiei a rămas un vis (în primul rând, visul conducătorului, care la vremea aceea simţea primele semne ale bolii). Atunci „Germaniei“ de pe Volga i s-a stabilit un rol mai modest, deşi mai demn: acela de a deveni dacă nu o armă a construirii comunismului, atunci o vitrină agitatoare – pentru Germania Republicii de la Weimar. Iar împodobirea acestei vitrine a fost concepută bogat – cu statutul de republică autonomă. Limbă de stat proprie, constituţie proprie – nu era cam generos pentru mica populaţie rămasă, desprinsă de patria ei fără a fi reuşit să se transforme într-o alta, păstrând modul de viaţă din secolul al XVIII-lea şi nefiind în stare să lege două vorbe pe ruseşte?

Cu vreo două săptămâni înainte, oaspetele condusese singur o şedinţă cu uşile închise a Politbiuroului la care fusese pusă în discuţie şi aprobată reorganizarea Nemkommunei23 într-o republică. Semnase chiar el decretul respectiv. Semnase cu inima grea: până atunci nu se putuse hotărî în sinea lui dacă formarea Republicii Sovietice a Germanilor era rezultatul unei inerţii politice, o concesie făcută conducătorului muribund, în amintirea voinţei lui, sau un pas cu adevărat necesar. Cu alte