cuvinte, era ea un prunc născut mort, sau avea şanse la viaţă? În orice caz, el a devenit naşul acestui copil nedorit. Iar adevăratul părinte – iată-l, zace în camera alăturată; inima lui epuizată execută ultimele bătăi obosite…

23. Prescurtare pentru Nemeţkaia kommuna, Comuna Germană. (N.tr.)

Infirmiera care şedea nemişcată în fotoliu a fost cuprinsă de un tremur puternic; picioarele, deşi încălţate în pâslari, îi amorţiseră de frig. Simţea cum fiecare răsuflare i se trasformă într-un rotocol dens de abur alb, dar nu putea să vadă acest rotocol – în dormitor era deja complet întuneric. Poate că albe erau şi răsuflările rare şi horcăite ale muribundului…

Uşa spre fostul cabinet era tot întredeschisă, oaspetele era tot acolo. Dincolo de negura ferestrei, automobilul torcea răbdător.

FIICA

8

Când zurgălăii nu s-au mai auzit, iar pulberea de zăpadă ridicată de sanie s-a împrăştiat în aer, Bach a observat că norul de pe Volga se destrămase în zdrenţe transparente, prin care se vedea soarele de un portocaliu intens. Razele ascuţite străpungeau şi cerul azuriu, şi pâlcul de case din Gnadental, albăstrui în depărtare, şi pătura nesfârşită de zăpadă de pe râu, încă albastră-închis, dar presărată deja cu scântei galbene şi roşii.

Bach şi-a imaginat cum Klara o să se trezească – în cămaşa udă de transpiraţie şi de umorile naşterii – în camera care se răcise, tremurând de oboseală şi frisoane; înainte de a pleca, lui nu-i trecuse prin minte să aprindă focul în sobă. A mai stat un pic, ascultând liniştea şi urmărind cum se împrăştie lumina rozalie strălucitoare pe nămeţi. S-a întors şi a pornit spre casă, păşind pe umbra lui lungă, violet.

S-a căţărat pe potecă, apucându-se de pietre îngheţate şi de crengi de arbuşti acoperite de promoroacă, a mers prin pădure printre stejari înzăpeziţi, a străbătut curtea de mult necurăţată spre cerdac – şi s-a mirat că nu-i e frig. Avea mâinile roşii, abia îşi putea îndoi degetele, dar, cumva, parcă nu simţeau gerul; nu-l simţeau nici capul neacoperit, nici gâtul gol, nici pieptul care se zărea din jacheta îmblănită descheiată. Poate că trupul lui îşi pierduse capacitatea de a simţi frigul, aşa cum buzele îşi pierduseră capacitatea de a rosti cuvinte. Poate că organele simţurilor îl trădau – treptat, unul câte unul – aşa cum îl trădase limba. Şi poate că era cu atât mai bine: acum va putea să trăiască în grajd sau în şopron, lăsându-le toată casa mamei şi nou-născutului. Să înnopteze sub acelaşi acoperiş cu ei – să audă şoaptele mângâietoare ale Klarei ca răspuns la ţipetele copilului, foşnetul rochiei când îşi va scoate sânul pentru alăptat ar fi fost dureros, de nesuportat. A hotărât că va începe să se ocupe de casă şi livadă, va pescui, va tăia lemne, va face rost de hrană pentru Klara – într-un cuvânt, va trăi ca şi mai-nainte, străduindu-se să nu-l vadă şi să nu-l audă pe noul locuitor al fermei, să nu-i remarce prezenţa. În primul an, cât copilul nu se ridică încă în picioare, asta n-o să fie greu. Ce va fi după aceea – dacă va putea Bach să se împace cu durerea lui sau va părăsi ferma – timpul o va arăta.

A hotărât să se stabilească numaidecât în grajd, îndată ce va arunca nişte buşteni în sobă, va fierbe o găleată de zăpadă topită şi va pregăti pentru micul dejun o tiurea24 din făină de morcovi amestecată cu ovăz: Klara se va trezi probabil flămândă şi dornică să se spele de toate urmele acelei nopţi grele. Cu grijă să nu scârţâie uşa, s-a strecurat în casă şi a aprins focul care se stinsese în cuptor. A pus pe plită o găleată cu zăpadă şi un ceainic cu apă de băut. Şi-a făcut de lucru pe lângă masă, pregătind micul dejun. Se grăbea să pregătească totul cât mai repede, străduindu-se să nu facă zgomot – nu voia s-o trezească pe Klara.

24. Un fel de supă rece făcută în mod tradiţional din pâine înmuiată în apă, cvas sau lapte, cu puţin ulei şi câteodată cu ceapă şi alte legume. (N.tr.)

În cameră era linişte, doar ceva scârţâia abia auzit – un buştean contractându-se în ger sau vreun oblon atins de vânt. Pe când amesteca în strachină făina de morcovi cu lingura de lemn a înţeles deodată: nu era nici buştean, nici oblon – era pruncul care scâncea în somn. Bach a acoperit strachina cu o farfurie, iar farfuria cu un ştergar, ca tiurea să se pătrundă mai bine. A luat de pe plită găleata cu apă clocotită şi a pus-o pe masă (mânerul de metal pesemne se încinsese, dar degetele lui nu au simţit fierbinţeala). Alături a pus ligheanul de aramă în care el şi Klara se spălau de obicei cu rândul, şi un polonic pentru apă. A luat din cui cojocul scurt pe care şi-l făcuseUdo Grimm cu câţiva ani în urmă dintr-o şubă veche şi şi l-a pus pe umeri – nu ca să-i ţină de cald, fiindcă de asta nu mai avea nevoie acum, ci din dorinţa de a avea pe el un lucru familiar. A hotărât să ducă în grajd numai laviţa pe care dormea. Deodată, i-a venit în minte să ia şi volumaşul de Goethe – în liniştea grajdului, cărţii avea să-i fie mai bine decât în casa năpădită de plânsetele copilului, vorbele de alint ale mamei şi cântece de leagăn melancolice.

Ţinându-şi poalele cojocului cam mare, ca să nu se frece din greşeală de un perete sau să lovească vreun scaun, şi străduindu-se să nu se uite spre patul în care dormeau Klara şi pruncul, Bach a intrat în dormitor. Prin obloanele închise se strecura lumina slabă a dimineţii. Respiraţia Klarei nu se auzea, doar scâncetele pruncului răzbăteau în penumbră – pesemne se trezise. Sunetele acestea îi provocau mâncărimi în urechi şi o durere în ceafă