(ce păcat că soarta l-a lipsit de vorbire, şi nu de auz, i-a trecut prin cap). Încruntându-se, Bach s-a dus repede la scrin, în căutarea cărţii – şi din neatenţie a scăpat-o pe jos. Volumaşul a căzut cu un pleoscăit ciudat. Aplecându-se, l-a ridicat în lumină – era acoperit de ceva întunecat, vâscos. Şi degetele îi erau acoperite de acelaşi ceva întunecat. Şi-a coborât privirea – ochii obişnuiţi cu întunericul au desluşit sub picioare o băltoacă neagră: se întindea în toată camera şi dispărea undeva sub pat.

Punând cartea pe comodă şi ţinându-şi mâinile ude în sus, Bach s-a apropiat de Klara. Chipul ei abia se zărea pe pernă, alături de căpşorul nou-născutului. Cu vârfurile degetelor, străduindu-se să nu păteze pilota, Bach a ridicat-o de un colţ, apoi a tras-o pe toată.

În mijlocul patului se întindea o pată mare şi întunecată – erau pătate şi poalele cămăşii Klarei, şi picioarele goale, strânse stingher spre burtă. Stătea chircită, nemişcată, cuprinzându-şi genunchii cu mâinile şi îngropându-şi faţa în bebeluş. În poziţia ei încremenită era ceva straniu, nefiresc, ca un fel de ghicitoare căreia trebuia neapărat să i se găsească răspunsul. Ce însemna acea poziţie absurdă a corpului? Mâinile încleştate în jurul genunchilor? Labele picioarelor contorsionate, parcă prinse într-un spasm?… Răspunsul era undeva foarte aproape, dar pruncul care scâncea îl împiedica să se concentreze. Bach a luat trupuşorul transpirat şi l-a mutat cu grijă din pat pe podea. Nu a simţit dezgust – toate gândurile îi erau ocupate cu găsirea răspunsului la ghicitoare. Îi era cumva greu şi dureros să gândească, de parcă i s-ar fi rostogolit nişte bolovani mari în cap.

A hotărât să deschidă obloanele – la lumină se şi gândeşte mai uşor. A ieşit afară şi a ocolit casa, cufundându-se în zăpadă. A spart gheaţa de pe zăvoare şi a deschis obloanele, fixându-le temeinic de pereţii acoperiţi de promoroacă. Ca şi mai-nainte, palmele, atingând gheaţa, lemnul îngheţat şi metalul, nu au simţit răceala. S-a întors în dormitorul inundat de lumină. Fără să-şi scoată cojocul, s-a aşezat pe marginea patului şi a început să se uite la Klara.

Ce adânc dormea! Palidă, ca plămădită din zăpadă. Modelată din porţelan. Decupată din hârtie. Chipul ei parcă se micşorase, ochii închişi erau înconjuraţi de cercuri vineţii, iar pistruii de pe obraji, din aurii deveniseră de culoarea nisipului de râu. Liniile care mergeau de la baza nasului spre bărbie erau mai ascuţite, iar umbrele de sub pomeţi – mai adânci şi mai întunecate. Numai părul rămăsese ca înainte – blond, cu reflexe de miere. Ce vrei să-mi spui cu toate astea, Klara?

În căutarea răspunsului, Bach şi-a rotit ochii prin cameră. Iată scrinul, şi pe el volumaşul de Goethe. Scaunul cu spătar sculptat, înnegrit de vreme. Băncuţa îngustă. Podeaua de lut măturată cu grijă, în câteva locuri încă se mai văd dungile lăsate de mătura uzată. Pe jos – o baltă neagră strălucitoare. Cuţitul cu care fusese tăiat cordonul ombilical, cu lama acoperită de sânge uscat. Nou-născutul – mititel, umed-purpuriu, tot numai cute şi riduri, dă din mânuţe şi din picioruţe, deschide gura – pesemne, ţipă. Patul răvăşit, cu pilota dată deoparte. Pata de pe cearşaf, de un roşu dens la lumina zilei. Deasupra – neclintita Klara, în lenjerie pătată…

Apa, şi-a amintit el. În bucătărie aşteaptă apa pregătită pentru spălat. Trebuie s-o spele pe Klara, până nu se răceşte apa. A adus găleata, ligheanul, polonicul. A băgat mâna în apă – şi n-a putut să-şi dea seama dacă era caldă sau rece. Iartă-mă, i-a spus în gând Klarei. O să te spăl cu apă, aşa cum e. Sper că n-o să îngheţi.

A adus un burete, a scos din comodă un prosop curat. A turnat apă în lighean; şi-a stropit mâneca cojocului, dar nu şi l-a scos. S-a urcat cu picioarele pe pat, ca s-o ridice pe Klara de spate, şi s-a încurcat în şireturi – a rupt cămaşa, smulgând bucăţi de ţesătură, şnur şi dantelă. A aşezat trupul dezbrăcat în lighean şi a început să-l spele.

Klara nu se supunea – se încăpăţâna ba să se lovească de podea cu capul dat pe spate, ba să-şi întindă picioarele lungi şi să le cufunde în băltoaca neagră. Rabdă, a rugat-o Bach, spălându-i tălpile, gleznele, genunchii, şoldurile înguste, burta căzută dizgraţios, sânii ca de piatră, claviculele fragile, gâtul subţire, faţa trasă. Când trupul uşor şi tare al Klarei a devenit alb ca zăpada, fără nici cea mai mică pată întunecată, l-a strâns la piept, s-a ridicat din genunchi şi a încremenit în mijlocul camerei, neştiind unde să-l pună: aşternuturile de pe pat erau încă murdare.

În cele din urmă, şi-a dat seama: în gheţărie. Uite unde era într-adevăr curat. L-a luat şi l-a pus într-o ladă îngustă de lemn, plină cu bucăţi de gheaţă zdrobită amestecată cu zăpadă. Rabdă, a rugat-o din nou. După ce spăl casa, te iau de aici. Sper că n-o să îngheţi.

S-a întors în cameră. S-a aşezat pe un scaun. În cap gândurile i se învolburau grele; între ele, licărea şi răspunsul la ghicitoarea Klarei; răspunsul era uimitor de simplu, dar nu se lăsa găsit nicicum – aluneca, precum mirosul unei flori de anul trecut sau o melodie auzită în copilărie.

A început să presare nisip pe podea, ca să măture şi băltoaca neagră, şi apa care sărise în timpul spălării, şi bucăţile de cămaşă căzute pe jos, şi toată această murdărie cine ştie de unde apărută; dar mâinile îi tremurau şi nu-l ascultau – a fost gata să scape găleata cu nisip; picioarele i-au devenit grele, de parcă ar fi fost încălţat cu pâslari de fier; i se împleticeau şi cedau sub el. Deodată, s-a împiedicat de ceva – trupuşorul copilului. Era tot acolo, pe podea, dând din mânuţe. Gura îi era spuzită cu salivă vâscoasă – părea că ţipă.

Ce să facă cu această creatură străină, inutilă? S-o lase acolo? S-o ducă în gheţărie, lângă mama ei? Acum nu avea putere să se gândească la asta. Nu voia decât