să pună trupuşorul pe pat, ca să nu-l deranjeze când făcea curăţenie; l-a luat în braţe – şi deodată a simţit cât de fierbinte e. Şi mânuţele minuscule, ca nişte lăbuţe de broască, şi coastele firave, şi burtica rotundă, şi capul mare, cu feţişoara zmeurie de încordare, strălucind de salivă şi lacrimi – toate erau cuprinse de o fierbinţeală atât de intensă, de parcă n-ar fi fost un copil, ci un ghem dens de foc.

Degetele şi palmele lui Bach, care cu numai câteva minute în urmă nu fuseseră în stare să simtă gheaţa sau metalul încins, şi-au recăpătat sensibilitatea, de parcă ar fi plesnit nişte mănuşi groase care le acopereau sau ar fi căzut o crustă de pe ele. Ars de pielea dogoritoare a copilului, i-a lipit trupul mic de burta lui, l-a cuprins cu braţele, s-a înfăşurat în jurul lui, simţind cum îl năpădeşte pe dinăuntru o căldură umedă. Pruncul se sucea, se zvârcolea, scâncea, se îneca. Temându-se să nu scape trupul mişcător, Bach s-a ridicat şi l-a băgat în sân – i-a alunecat uşor pe piept, i s-a întins pe coaste, continuând să se zbată şi să scâncească frenetic, dar treptat s-a liniştit. Căldura emanată de copil i s-a răspândit curând în tot corpul – spinarea, umerii, capul parcă i se umpleau cu apă clocotită. Topindu-se în această căldură mult aşteptată, Bach şi-a lăsat picioarele slăbite să se îndoaie – s-a aşezat pe pat, s-a întins pe o parte, a închis pleoapele. A dus palmele la faţă şi a descoperit cu uimire că sunt umede: pesemne, plângea. Plângea în locul pruncului, care se liniştise la pieptul lui. Plângea ca un copil, din cauza unei suferinţe nelămurite: pentru lenjeria de pat pătată, care nu putea fi curăţată, pentru cămaşa Klarei ruptă în bucăţele mici, care nu mai putea fi cusută. Pentru Klara, care acum era departe şi nu mai putea s-o cheme. Pentru că zăcea, mai rece şi mai albă decât zăpada, într-o ladă de lemn, unde se ţin păsările tăiate şi peştele mort. Pentru că ochii ei erau închişi, iar pe gene deja se aşternuse promoroaca. Plângea pentru că ea murise. Asta voise Klara să-i spună şi se silise el să priceapă toată dimineaţa. Ghicitoarea era simplă, într-un singur cuvânt scurt. Înţelegând că găsise răspunsul corect, Bach a tresărit şi a deschis ochii. Lacrimile i s-au uscat într-o clipă, iar căldura care-i năpădise membrele s-a transformat într-un dor fierbinte, care-l ardea pe dinăuntru.

9

Bach a curăţat casa – la fel de temeinic cum o curăţase Klara cu o zi înainte. A ars în sobă cearşafurile pătate de sânge şi zdrenţele cămăşii de noapte. A pus aşternuturi proaspete pe pat, a aşezat cu grijă deasupra pilota de puf, a netezit cutele. A mâncat sârguincios tiurea de morcovi, fără să-i simtă gustul ori mirosul. A închis toate obloanele. A făcut ordine în curte, a tăiat câţiva buşteni care zăceau împrăştiaţi şi i-a aşezat în stivă. A încuiat uşile de la şopron şi de la hambar. S-a spălat cu restul de apă caldă şi şi-a luat lenjerie de corp curată. Hainele – cojocul, vesta kârgâză, pantalonii şi cămaşa – le-a pus într-un teanc ordonat pe pat. Şi-a pieptănat cu grijă părul şi barba ude.

În tot acest timp pruncul a dormit liniştit, sforăind uşor, pe laviţa de lângă sobă, înfăşat într-o cârpă care se aflase la îndemână şi sprijinit cu perne. Şi abia când Bach a stropit cu apă din ceainic gura sobei, stingând focul, şi cărbunii au scos scântei, sfârâind îndelung, copilul a gângurit şi s-a mişcat. Bach a pus repede la loc ceainicul pe plita care se răcea, a luat un scaun şi a ieşit, închizând bine uşa după el. Ziua se apropia de apus: discul purpuriu al soarelui atârna jos peste pădurea neagră, albastrul nopţii năpădea cerul. Gerul îi ardea fruntea şi obrajii aburiţi de apa caldă, pielea încă umedă a capului. A dus scaunul în gheţărie; uşa nu se încuia pe dinăuntru – a proptit-o cu un buştean. S-a aşezat la căpătâiul lăzii pline cu gheaţă şi zăpadă, s-a sprijinit cu coatele de genunchi şi şi-a aşezat bărbia în palmele desfăcute. Şi a început să se uite la Klara.

Un întuneric dens umplea spaţiul, dar Bach distingea clar trăsăturile iubite, ca şi cum ar fi fost luminate de nu mai puţin de o sută de lumânări sau de zeci de lămpi cu gaz. Admira albeaţa şi netezimea pielii Klarei, doar în câteva locuri atinsă de riduri fine, genele lungi, care îi acopereau milos umbrele de sub ochi, linia subţire a gurii şi paliditatea delicată a buzelor; până şi ridurile acelea le admira, fiindcă îşi amintea când apăruse şi ce evoca fiecare dintre ele. Tăcerea Klarei ostoia dorul care-l cuprinsese. În fond, tocmai asta îşi dorise în toţi anii din urmă, i-a trecut prin cap. Să stea şi s-o privească pe femeia iubită – la nesfârşit. Să fie a lui – să fie nedespărţiţi. Uite că a sosit timpul. E drept, îndată ce Bach se mişca oricât de puţin – tresărea străbătut de un fior pe şira spinării sau îşi îndrepta un umăr amorţit –, dorul adormit undeva înlăuntrul său se trezea, săgetându-l dureros în cap şi în piept; dar cu cât stătea mai mult nemişcat, cu atât îşi simţea mai puţin membrele şi cu atât mai mult i se liniştea sufletul. Treburile iernii erau făcute, gândurile toate fuseseră gândite, sentimentele – trăite. Acum putea contempla tabloul cel mai important din viaţa lui, fără a fi abătut nici de deplasarea astrelor cereşti (razele lor nu vor pătrunde în gheţărie), nici de schimbarea anotimpurilor (uşa şi pereţii groşi îl vor apăra de intemperii), nici de vreo altă deşertăciune pământească.

Bach a simţit cu uşurare că membrele îi amorţiseră şi nu mai erau capabile de mişcare. Labele picioarelor nu mai puteau să se rotească şi nici să dea din degete, genunchii să se îndrepte, spatele şi gâtul să se întindă; ochii nu mai puteau să clipească ori să se mijească: poate că de mult erau