strâns închişi, dar el nu putuse înţelege nici asta. Dar nici nu era nimic de înţeles: pe cerul negru asemenea cărbunelui luna strălucea atât de orbitor, încât lumea, luminată de razele ei, se înfăţişa limpede, în detaliu şi celui care vede, şi celui care doarme, până şi celui orb. Această lumină albă şi rece se strecura în gheţărie nu prin crăpături, ca orice lumină, ci cumva altfel – cu aerul geros şi şuieratul abia auzit al viscolului afară, cu mirosul zăpezii proaspete – şi umplea repede locul. Fără a întoarce capul, Bach a văzut în lumina asta întreg spaţiul gheţăriei, de la prima până la ultima bârnă: pereţii acoperiţi de promoroacă, cu zdrenţe de scoarţă de copac; lada făcută din scânduri groase, umplută cu bucăţi de gheaţă tăiată cu fierăstrăul, pe alocuri alb-tulbure şi densă, pe alocuri transparentă şi plină de bule; trupul de femeie întins deasupra – palid, străbătut de modelul capricios creat de venele albastre. S-a văzut şi pe sine în gheţărie – chircit pe scaun, cu faţa ridată, părul rar şi barba pe jumătate căruntă, cu ţurţuri mărunţi. A văzut şi gheţăria toată, în întregime, nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară: o baracă noduroasă, îngropată până la acoperiş în nămeţi, uşa îngustă din două scânduri abia vizibilă sub zăpadă. Şi curtea a văzut-o, şi ferma, şi pădurea care o înconjura. Şi munţii de pe malul drept, cu vârfurile zburlite ale copacilor ninşi. Şi pustiul alb al Volgăi, neted ca o foaie de hârtie. Şi pustiul alb al stepei, foşnind din loc în loc din cauza ierbii îngheţate şi ţepos din cauza arbuştilor. Lumea era minunată şi neclintită, se deschidea ascultătoare în faţa ochilor săi, cum se deschid paginile unei cărţi, răsfoite de o mână nerăbdătoare. Cu un mic efort de voinţă, Bach s-a ridicat deasupra malurilor şi le-a privit de sus – dintr-un punct atât de înalt, încât capetele orizontului se rotunjeau şi se îndreptau în jos, iar Volga însăşi se transforma într-un şarpe lung, care se ondula pe pământ în curbe mărunte. S-a lăsat mai jos – şi şi-a îndreptat privirea spre pătura de zăpadă, urmărind jocul luminii pe faţetele particulelor de gheaţă, examinând alcătuirea fiecărui cristal, observându-le diversitatea şi geometria desăvârşită.

În lumea aceasta pătrunsă până în cele mai mici cotloane de razele scânteietoare ale lunii nu era loc pentru umbră – scăldate în aceeaşi lumină, obiectele şi fiinţele se conturau fără laturi umbrite sau cusururi ascunse. Nici pentru mişcare nu era loc în această lume strălucitoare – viscolul stârnit de suflarea vântului nu se învârtejea pe troiene, firele de iarbă ce se iţeau de sub zăpadă nu tremurau. Luna atârna neclintită pe cerul de cerneală, fără să-şi schimbe poziţia cu trecerea timpului, parcă ţintuită la locul potrivit de o mână necruţătoare. Iar în stepă, nu departe de mal, încremeniseră în aer două corpuri mici: o bufniţă sură îşi desfăşura aripile deasupra pământului şi îşi întindea în faţă picioarele cu gheare rapace; coada ei desfăcută aproape atingea zăpada, ochii galbeni priveau înainte, unde pe pojghiţa lucioasă de gheaţă alerga un şoricel; trupuşorul acestuia a încremenit într-un salt lung – cu lăbuţele roz golaşe, cu degeţelele răsfirate întinse într-o mişcare disperată, cu urechile rotunde pliate strâns, cu ochişorii holbaţi de spaimă. Cei doi erau suspendaţi în aer, când privirea lui Bach abia trecea de graniţele gheţăriei, şi au rămas suspendaţi în tot timpul în care el a cercetat lumea aceea stranie.

Dacă ar fi vrut, Bach ar fi putut vedea acum mult mai multe: şi Gnadentalul, şi celelalte colonii, şi aşezările îndepărtate de pe malul drept, şi Saratovul cu bisericile lui semeţe, şi Kazanul cu minaretele lui colorate, şi imperialul Petersburg, ba chiar şi întinsa Mare Germană, pe malurile căreia se afla imperiul german, îndepărtata patrie a strămoşilor. Dar în inima lui obosită nu era loc pentru lăcomie şi curiozitate – ea nu tânjea decât să revină în mica gheţărie, unde îl aştepta frumoasa femeie părăsită. Simţea în piept o înţepătură abia sesizabilă – regretul că n-o să poată să povestească despre cele văzute, sau măcar să încerce să le aştearnă pe hârtie – nici pentru Klara, nici pentru altcineva. Dar a alungat acest gând şi s-a lăsat în jos, în baraca acoperită de promoroacă. Nu voia să se întoarcă pe scaunul aşezat timid lângă lada cu gheaţă. Mult mai mare era dorinţa de a se transforma într-una dintre bucăţelele de gheaţă de la căpătâiul Klarei. Şi Bach s-a transformat – printr-un efort de voinţă, a pătruns în gheaţă şi a încremenit în ea, simţind alături trupul rece şi tare al Klarei, devenind el însuşi treptat rece şi tare. Poate că lumea pe care o văzuse în jur, s-a gândit el în cele din urmă, era atât de încântător neclintită, încât era şi ea un bloc mare de gheaţă; aceste tablouri încremenite – şi ferma lui Grimm, şi pădurile de pe malul drept al Volgăi, şi stepele de pe cel stâng, şi însăşi Volga, şi bufniţa care vâna şoarecele – toate fuseseră prinse într-o clipă de marea forţă a frigului şi îngheţate într-un cristal neasemuit de pur, aşa cum e prinsă o muscă într-o bucată de chihlimbar transparent.

Melodiile abia auzite ale acelei lumi amorţite – trosnetul gheţii între bârnele barăcii, scârţâitul trunchiurilor de stejar în pădure – s-au stins, s-au prefăcut în linişte. Auzul lui Bach s-a dizolvat în această linişte binecuvântată, aşa cum tocmai i se dizolvaseră în gheaţă gândurile şi sentimentele. Numai un sunet îndepărtat – un urlet de lup sau poate un ţipăt de pasăre – se auzea singuratic tulburând tăcerea. Şi n-avea cum să se apere de acest glas agasant. A simţit în adâncul trupului o tresăltare slabă, apoi iar şi iar – ciudă. Cu un efort de voinţă, Bach a încercat să-şi potolească iritarea crescândă, şi n-a putut: glasul răsuna tot mai puternic, alimentând această ciudă, umflând-o şi aţâţând-o. S-a trezit deodată aşezat din nou pe scaun – îngheţat, cu mâinile şi picioarele înţepenite. Iar glasul răsuna întruna, răsuna mai tare – parcă în derâdere. Stârnite de