acest glas stăruitor, s-au trezit şi celelalte sunete, i-au năvălit în urechi: viscolul foşnea-şuiera pe pojghiţa de gheaţă, vântul vuia-vâjâia pe acoperiş, crengile îngheţate ale merilor din livadă trosneau-pocneau. Îi venea să smulgă bucăţi de ţesătură de sub el şi să şi le înfunde în urechi, ca să nu mai audă această orchestră, dar degetele îngheţate nu-l ascultau. Şi-a acoperit urechile cu palmele, dar glasul i se oploşise în cap, undeva înlăuntrul craniului. În cele din urmă a înţeles: pruncul plângea din toţi rărunchii în casă, chemându-l la el. Cum de putea să-l audă – prin uşa de la intrare căptuşită cu un cojoc ca să nu intre frigul, prin pereţii din bârne şi peste curtea întinsă, prin care se învârtejea viscolul? Dar îl auzea, şi tot mai limpede cu fiecare clipă: parcă uşa de la casă ar fi fost dată de perete şi copilul ar fi fost adus intenţionat afară, mai aproape de gheţărie.

Când au început să-i pulseze tâmplele de la ţipătul pătrunzător al pruncului, Bach a şuierat de ciudă, a sărit în sus şi, şchiopătând pe picioarele-i amorţite, s-a târât în casă. Iartă-mă că te părăsesc, i-a spus în gând Klarei. Mă întorc repede, promit. Copilul, care ieşise de sub cârpe şi prosop, răcnea şi se zbătea pe laviţă; deschidea gura des, cu lăcomie, feţişoara i se întorcea în toate părţile, încercând să prindă un val de miros ori de căldură; deodată a tresărit puternic, şi capul lui ca un dovleac rotund a rămas atârnând periculos spre podea. Bach n-a înţeles nici el cum s-a întâmplat asta, dar într-o clipă a fost deja în genunchi şi a prins în braţele care abia îl ascultau trupuşorul fierbinte ieşit din mormanul de cârpe. Şi din nou l-a ars, de-ai fi zis că prinsese nişte cărbuni încinşi. Copilul, simţind alături un corp străin, a început să ţipe mai tare, trăgând puternic aer în piept, întinzând rapace buzele şi încercând să prindă cu gura mâna lui Bach sau mâneca de sub ea.

Dezgustat şi de trupul său, care se grăbise atât de nepotrivit să sară în ajutorul nou-născutului, şi de pruncul însuşi – insuportabil de fierbinte şi guraliv, solicitant, nelăsându-l să fie lângă Klara –, Bach s-a plimbat prin casă, ţinând în braţe creatura urlătoare, împiedicându-se de obiecte şi neştiind cum să oprească acest ţipăt insuportabil, care făcea să-i crape capul de durere. A dat să arunce copilul pe pat, să îngrămădească perne pe el, să-l acopere cu pilota, dar mâinile lui răvăşeau singure pernele la loc, ridicau pruncul în aer. L-a pus în sân, dar acum pruncul nu voia să adoarmă. Într-un târziu, a priceput: a luat de pe plită ceainicul rece, i-a pus ciocul în gura deschisă a bebeluşului şi l-a înclinat cu grijă, făcând să curgă apa rămasă – copilul s-a liniştit imediat şi a început să sugă lacom, muncindu-şi energic obrajii şi icnind la fiecare înghiţitură. A supt toată apa, şi-a rotit ochii, a oftat întretăiat şi s-a lăsat moale. Adormise.

Să-l lase să doarmă în casă? Cu siguranţă avea să se trezească – după un ceas sau două – şi să-l deranjeze din nou. Să-l acopere cu perne acum, când dormea? Să-l pună în comodă sau într-un cufăr, să-l înfăşoare cât mai bine, să aşeze deasupra alte haine – cojoace, scurteici, fuste şi şaluri de lână? Nu, Bach n-ar fi putut. De altfel, şi vocea bebeluşului era atât de pătrunzătoare, încât aceste măsuri aveau să se dovedească pesemne insuficiente. Ce să fac eu cu copilul tău, Klara?… Era o singură soluţie – să-l ducă în Gnadental şi să-l lase la uşa bisericii. Apoi să se întoarcă şi să stea liniştit, în tăcere lângă cea pe care o iubea – pentru totdeauna.

Bach a oftat. Încruntându-se înciudat, şi-a pus pantalonii, cămaşa, vesta kârgâză, cojocul şi căciula de postav îmblănit. A înfăşurat copilul care gângurea în somn în nişte cearşafuri, apoi în pilota de puf, şi l-a legat mai strâns, ca să-i fie mai uşor să-l poarte. A ieşit din casă şi, în strălucirea blândă a lunii de culoarea untului, atât de puţin asemănătoare luminii tăioase pe care o arunca de obicei asupra încremenitei lumi de gheaţă, a pornit spre colonia natală.

A mers mult, istovitor de mult, punând cu greutate un picior în faţa celuilalt şi înfruntând durerea din spate, de parcă ar fi traversat nu Volga, ci întreaga imensitate a stepei. Când ajunsese trupul său atât de şubred? În anul chinuitor în care aşteptase rodul pântecului Klarei? În ultima zi? În acele câteva ore în care zburase deasupra ţinuturilor natale, privindu-le din înălţimi, deplasându-se prin puterea gândului din cer pe pământ şi înapoi? Şi de câţi ani nu mai fusese în Gnadental? De patru? Cinci? Dacă nu socotim drumul acela în sat noaptea, când descoperise în piaţă urmele măcelului asupra nefericitelor vite? Sau anul precedent, când mersese pe străzi şi numărase casele părăginite? Bach nu mai fusese în Gnadental de şapte ani întregi – de şapte ani nu mai fusese în lume, nu ştia ce trăieşte această lume şi cum trăieşte. Iar ziua de astăzi nu avea să întrerupă această sihăstrie – voia să facă totul cât se putea de repede: să pună copilul pe treptele bisericii şi să se îndepărteze pe dată, fără să se uite în jur, fără să acorde vreo atenţie noutăţilor şi schimbărilor. În fond, dacă strania lume de gheaţă nu reuşise să-l atragă cu frumuseţile sale încremenite, cu atât mai mult îi va fi cu neputinţă acest lucru lumii reale.

Gnadentalul arăta sărăcăcios, aproape mizer. Bach s-a împleticit pe strada principală, ţinând la subraţ legătura cu copilul adormit şi oprindu-se din când în când să se odihnească. Nu-şi ridica privirea mai sus de troienele de zăpadă, dar pustietatea din jur era atât de evidentă, încât ar fi fost absolut imposibil să n-o observe. De ambele părţi ale străzii, în loc de clădiri se căscau găuri: numai fundaţii de piatră şi resturi de gard. Multe locuinţe erau părăsite de stăpânii lor: se holbau orb una la alta cu ferestrele bătute în scânduri,