se încovoiau sub acoperişurile de mult nereparate, cu cozoroace groase de gheaţă; bărcile aruncate la porţi erau găurite, cu fundurile uscate, ca şi cum n-ar fi fost folosite de ani de zile. Casele locuite rămăseseră pesemne mai puţine decât cele părăsite: mirosul reconfortant de bălegar ars, care domnea de obicei iarna peste colonie, acum prea puţin se simţea, diluat în duhoarea stătută a căminului părăsit. Pe drum abia dacă se vedeau urme, de parcă iarna toată n-ar fi trecut pe el nici zece sănii; doar pe de lături, de-a lungul gardurilor, se desluşeau vag nişte poteci bătătorite de paşi.

Liniştindu-se cu gândul că măcar un colonist tot o să treacă neapărat pe la biserică, Bach a lăsat în urmă piaţa cu trei ulmi (fiecare era împodobit, nu se ştie de ce, cu câte o bucăţică de pânză roşie), puţul din bârne, prăvălia de kerosen şi pe cea de lumânări. A ajuns la Kirche şi a încremenit: treptele erau îngropate în nămeţi, pe uşă atârna un lacăt, alb de la gheaţa aşezată pe el. Acest tablou era atât de neobişnuit, încât Bach a uitat că-şi promisese să nu privească lumea din jur, ci doar să se furişeze într-o umbră oarbă şi indiferentă.

A înconjurat biserica: geamurile în ogivă străluceau, sparte. Unul dintre ele era acoperit cu o pânză tot roşie, cu bizara inscripţie „Înainte, în întâmpinarea zorilor!“; ţesătura se întărise în ger – se legăna în vânt ca o foaie de placaj, şi se lovea de pervaz cu un zgomot surd, dur.

Casa parohială însă părea locuită: zăpada din pridvor era curăţată, ţurţurii rupţi de pe streşini de o mână grijulie. Pesemne că pastorul Adam Händel încă mai locuia în Gnadental. Ce forţă incredibilă i-a putut face pe colonişti să închidă biserica, şi încă atât timp cât pastorul era încă în viaţă? O biserică închisă e totuna cu o apă uscată sau o zăpadă încinsă. Bach nu ştia că există aşa ceva. Vezi, i-a spus el în gând Klarei, nu degeaba te-am protejat de lume atâţia ani. Dar noi doi nu mai avem nimic de-a face cu toate astea.

A hotărât să lase copilul acolo, în pridvorul casei parohiale. A pus bocceaua strânsă pe treptele curăţate, ridicând uşor un colţ al pilotei, ca pruncul să nu se sufoce. A aruncat o privire spre cerul negru, spre constelaţia Pleiadelor, coborâtă aproape de linia orizontului: se apropia dimineaţa – era timpul să plece.

Deodată, i-a trecut prin cap: totuşi, al cui era copilul? Al căruia dintre cei trei musafiri nepoftiţi? Al ţăranului cu pomeţi de kalmâc? Al bătăiosului cu ochi obraznici? Al flăcăiandrului palid cu fruntea plină de coşuri şi mărul lui Adam ieşit în afară? Al cui copil l-ai purtat în pântec vreme de nouă luni, Klara? Gândul era infam şi chinuitor; altădată Bach şi-ar fi interzis să reflecteze la asta, ca să nu-şi tulbure sufletul, dar acum, nu ştia de ce, întrebarea nu-i stârnea în suflet nimic altceva decât indiferenţă. De altminteri, în ajunul uniunii veşnice în gheţărie trebuia să cunoască răspunsul – nu ca să se tortureze, ci numai şi numai în vederea stabilirii adevărului. Are rost să te ascunzi de adevăr, dacă el, iată-l, stă la un braţ distanţă şi scânceşte, scoţând norişori albi pe nările lui minuscule? Bach a întins mâna, care-i tremura de oboseală, a dat la o parte colţul pilotei şi s-a uitat pentru prima dată cu atenţie la nou-născut.

Fetiţa semăna cu mama ei, semăna uimitor. Oricine ar fi fost tatăl, el nu se oglindea pe chipul ei – nici o singură linie, culoare sau formă. În fizionomia boţită, cât un pumn de mică, se citeau atât de limpede rudimentele tuturor trăsăturilor Klarei, încât Bach a simţit că se înăbuşă; şi-a scos căciula din cap, s-a aruncat în genunchi în faţa pridvorului şi şi-a apropiat faţa de bebeluş, nevenindu-i să creadă că putuse să nu observe această asemănare incredibilă. Pielea cea mai fină acoperea fruntea bombată, cunoscută, pe care se desenau dureros de cunoscutele sprâncene, încă subţirele, cu doar câteva fire; sub ele se ascundeau cutele ochilor şi tot atât de cunoscutele gene lungi; nasul, nu mai mare decât vârful degetului mic, privea deja cârn în sus, şi se întrezărea pe el o spuzeală aurie – prevestind viitorii pistrui. Bach recunoştea în aceste trăsături chipul Klarei, aşa cum în bobocul unei flori de stepă ar fi recunoscut viitoarea lalea sau viitorul mac.

Brusc şi-a dat seama că pruncul nu se mai afla pe trepte, ci în braţele lui. Că el stă în genunchi, ţinând ghemotocul în faţa lui – fără să aibă putere nici să se ridice şi să-l ia cu el, nici să-l lase în pridvor. Dinăuntru s-a auzit un sunet – se trântise o uşă sau căzuse ceva pe jos – şi geamul s-a luminat slab: pesemne unul dintre stăpânii casei fusese trezit de zgomotul de paşi pe uliţă şi cerceta prin ferestruică silueta care mişuna la intrare. Bach s-a ridicat grăbit din genunchi şi a plecat, făcând zăpada să scrâşnească şi strângând la piept copilul adormit.

Nu se putea închipui o prostie mai mare. Şi o trădare mai mare faţă de Klara, care aştepta la fermă. Şi un chin mai mare pentru el. Bach păşea cu trudă pe poteca abia vizibilă printre nămeţii de pe marginea drumului – şi deodată a observat cu uimire cum casele şi copacii trec mai repede pe lângă el, iar el, gâfâind, scăldat în sudoare, aleargă iute, ca prin minune fără să se împiedice şi fără să scape în zăpadă ghemotocul mare, emanând căldură chiar şi prin grosimea pilotei.

Ce era toana asta neaşteptată? O scurtă întunecare a minţii, sau un semn al suferinţei sufleteşti care se desprindea de durere? Şi ce să facă acum el, un om bătrân, obosit, cu acest copil străin?

Supărat pe el însuşi, a vrut să lase pruncul într-un alt pridvor – al starostelui Dietrich sau al pictorului Fromm; şi din coşurile caselor acestora se ridicau spre cer nişte dâre de fum umede. Şi iarăşi n-a putut. Ceva îl