reţinea, parcă-l copleşea o negură deasă. A hotărât că se va întoarce la fermă şi va compara mai atent cele două chipuri – al mamei şi al fiicei; cu siguranţă se vor găsi diferenţe, nebunia lui va deveni evidentă, şi negura se va risipi. Iar în noaptea ce urma avea să poată duce copilul în Gnadental.

Iartă-mă, i-a spus în gând Klarei. Vezi doar: ceva e în neregulă cu mine. O să trebuiască să aştepţi – o singură zi încă.

Când a traversat piaţa, pruncul a mormăit şi a gemut somnoros, plescăind din buze şi ţuguindu-le. Vrea să mănânce, a înţeles Bach. Bebeluşii vor să mănânce des. Şi de data asta apa din ceainic n-o să fie de ajuns. E nevoie de mâncare. De lapte proaspăt. Dar să meargă prin curţi, să-i trezească pe colonişti şi să se înţeleagă cu ei prin mugete şi gesturi era zadarnic – aveau să-l gonească cu ochi răi, somnoroşi. Nu putea decât să fure lapte – să se strecoare în vreun grajd şi să-l mulgă în orice strachină sau urcior ar găsi pe acolo…

Bach îşi observa cu spaimă mersul gândurilor, se observa pe el însuşi furişându-se prin colonia adormită – ca un lup noptatic, ca un hoţ noptatic.

Curţile cele mai bogate, unde în staule se găseau cu siguranţă şi vaci cu ugerul greu, şi capre cu sfârcuri rozalii atârnând până la pământ, şi iepe cu mânji pe picioare subţiri – toate aceste curţi fuseseră devastate de mult. Mai rămânea să-şi încerce norocul în gospodăriile mai sărace – de pildă, la pioşii soţi Brecht: aceştia erau faimoşi pentru că niciodată nu-şi încuiau peste noapte porţile, ba nici chiar uşile, bizuindu-se în toate pe voia Domnului. În ultimii şapte ani casa lor se decolorase şi se dărăpănase vizibil, dar încă scotea un fum firav – încă mai trăia. Bach cu o mână a apucat mai bine copilul care scâncea nerăbdător, iar cu cealaltă a atins cu grijă mânerul porţii: era deschisă, ca de obicei. Măcar un lucru rămăsese neschimbat în Gnadental.

Klara, mă sperie propriile mele fapte.

A intrat. În curte însă era pustiu, nici un semn de viaţă: nu respirau în grajd vaci somnoroase, nu băteau din copite boi şi cămile. Nu erau animale – nici unul. Aşa cum nu erau nici în gospodăria ţesătorului Diesel, nici în a înstăritei văduve Koch, ba nici în a măcelarului Hauff – pe la toţi a trecut în noaptea aceea Bach.

Klara, ce face copilul tău din mine?

La unii s-a strecurat printr-o gaură în gard, la alţii, prin grădina acoperită de zăpadă. Şi fiecare curte era pustie, rasă ca-n palmă: nici balegă de vacă, nici cocoloaşe puturoase de lână de oaie, nici urme de copite de berbeci pe zăpadă. Bach umbla încoace şi-ncolo prin Gnadental, uitând de oboseală şi strângând tot mai tare la piept pruncul care scâncea nemulţumit, scuturându-l din ce în ce mai disperat. Dacă se trezeşte şi începe să plângă o să fie nevoit să fugă din colonie cât îl ţin picioarele. Fără lapte…

Klara, oare înnebunesc?

Deodată a simţit un miros puternic, uşor dulceag: lână de capră şi căldură de animal. Şi-a acoperit ochii, a adulmecat – mirosul venea din curtea morocănosului uriaş Böll-cu-Mustăţi, despre care se spunea că dacă iubeşte pe cineva pe lumea asta, atunci aceasta e numai pipa lui din lemn de nuc, care îi atârnă implacabil de sub mustăţile neîngrijite.

Ai răbdare, i-a spus el în gând bebeluşului. Se pare că avem noroc.

Şi pruncul a avut răbdare – a mai dormit liniştit încă vreo jumătate de oră, timp în care Bach l-a împins printr-o crăpătură de sub gard, iar el a sărit gardul, călcând peste ulucile neglijent bătute; s-a strecurat în curtea interioară, înconjurată de un gard de nuiele, a ridicat zăvorul de la portiţa care dădea spre grajd şi s-a trezit brusc în mijlocul unei turme de capre, vreo cincizeci, poate chiar mai multe. Caprele erau atât de înghesuite în grajd, încât aproape se încurcau în coarne. Aveau somnul uşor: la apariţia lui Bach au început să se agite, să se împingă cu coastele tari, să lovească cu copitele în podea şi cu coarnele în pereţi. Când reuşise veşnic lefterul Böll-cu-Mustăţi să adune o asemenea turmă?

Bach a aşezat cu grijă copilul pe pragul grajdului. A întins mâna spre dreapta şi a pipăit peretele – de obicei acolo, nu departe de tocul uşii, erau atârnate tot felul de ustensile. A dat de nişte cuie goale. Ce mai gospodar: de turmă şi-a făcut rost, dar de răzuitoare, ţesale şi găleţi pentru adăpat a uitat. A ţâşnit în curte, unde văzuse lângă perete un morman de bulendre, a extras din el un capac de separator boţit, dar încă întreg – mergea în loc de strachină. S-a întors la capre. N-a închis uşa; s-a aşezat pe vine şi a început să caute la lumina palidă a lunii, în norul mişcător de picioare slăbănoage şi lână, un uger mai rotund şi mai greu. L-a găsit. S-a dus la capra aceea; a bătut-o încetişor pe spinarea costelivă, liniştind-o, şi i-a pus sub copite strachina găsită. Şi-a încălzit degetele suflând în ele şi şi le-a umezit cu salivă, ca să fie mai moi. A mângâiat ugerul pe umflăturile venelor, până la sfârcurile tari ca piatra. A strâns pumnul, trăgând laptele – un şuvoi drept a lovit cu zgomot fundul de tinichea, de parcă l-ar fi împuşcat. Capra nu fusese mulsă de mult, de aceea a stat supusă şi a aşteptat cu răbdare cât şi-a făcut Bach de lucru cu ugerul ei umflat. A observat că nu era ţesălată, lâna îi atârna în cocoloaşe, iar copitele neîngrijite se curbau în nişte excrescenţe urâte – prost se mai îngrijea Böll de animale, degeaba adunase o turmă impresionantă.

Primele picături mulse le-a lăsat să curgă pe jos („a dat de băut pământului“, cum ziceau coloniştii), pe celelalte le-a strâns. A ieşit aproape o strachină plină: mai mult de un litru