de lapte gras, aromat – aproape fierbinte, scoţând aburi în ger. A luat copilul la subraţ şi a scos cu grijă vasul neacoperit afară, străduindu-se să nu-l verse – afară din grajd, din curte, din Gnadental. La mijlocul Volgăi, la ceasul întunecat dinaintea zorilor, când luna se cufunda în nori iar soarele încă nu se arătase, copilul s-a trezit totuşi şi a început să plângă de foame. Nu putea să bea din strachină. Bach a trebuit să se lase pe vine în zăpadă, să-şi lipească pruncul de burtă şi, apărându-l de vânt cu cojocul, să-şi înmoaie marginea cămăşii ieşite din pantaloni şi s-o pună în gura deschisă lacom a bebeluşului. După ce s-a săturat, sugarul a adormit. A adormit şi Bach – a reuşit cu greu să ajungă acasă, a aprins câteva lemne în sobă şi s-a târât în patul rece, sub pilota de puf, care se impregnase de mirosul cald al pruncului (la început a vrut să se ducă să doarmă în gheţărie, dar s-a temut că bebeluşul o să înceapă din nou să ţipe dacă-l lasă singur în casă). A aşezat copilul la capătul celălalt al patului – între perne, ca să nu cadă.

Când primele raze de soare au răzbătut prin crăpăturile obloanelor închise şi s-au furişat în camera bine măturată, dormeau amândoi duşi – Bach şi fetiţa nou-născută. El era întins, ca de obicei, cu mâinile încrucişate pe piept. Iar fetiţa nu se vedea: se rostogolise de mult peste toate pernele, se băgase în cutele boţite ale pilotei şi îşi croise drum printre ele, ca să se lipească cu faţa, burta, picioarele de trupul mare şi cald al bărbatului, ale cărui cămaşă şi mâini miroseau a tot ce era mai important pentru ea – a lapte proaspăt.

10

Bach s-a trezit abia după miezul zilei şi a găsit lângă el ghemotocul cald. Şi parcă l-a văzut pe copil din nou pentru prima oară: fiecare mânuţă şi picioruş erau atât de mici şi de gingaşe, încât a încremenit de încântare, neştiind cum să dezlipească de el aceste palme şi tălpi minuscule, această delicateţe şi moliciune – temându-se s-o atingă, ca să nu-i zgârie din greşeală cu degetele pielea subţire, să nu-i frângă oscioarele fragile. De ce nu se temuse de asta înainte? De ce cu o zi înainte târâse pruncul uşor, ca pe un braţ de vreascuri, ba vârându-şi-l mai bine la subsuori, ba băgându-l pe sub gard, ba lăsându-l pe pragul grajdului?

Bach vedea pentru prima dată lângă el o fiinţă mult mai slabă şi mai lipsită de apărare decât el. A întins mâna spre corpul copilului – o mână mare, cu degete tari şi unghii mari, cu o dungă neagră lăsată de munca pământului, cu palma puternic ridată, îmbrăcată în piele fleşcăită, poroasă. Mâna aceasta, obişnuită să taie lemne îngheţate şi gheaţa tare ca piatra a Volgăi, ar fi putut să acopere complet căpşorul copilului şi să-l zdrobească dintr-o mişcare; ar fi putut să apuce gâtul moale şi să oprească orice mişcare a aerului prin el cu o strângere uşoară. Mâna lui Bach – nepricepută, uneori neputincioasă în lupta cu apa râului, care îi refuza până şi cea mai mică pradă la pescuit, cu ninsorile care se nărăveau să îngroape ferma până la acoperiş, cu vânturile aprige de primăvară ce se lăcomeau să smulgă din rădăcini livada de meri – mâna aceasta se afla lângă prunc, atotputernică: putea să-i prelungească viaţa fragedă sau să i-o ia. Corpul lui Bach, vânos şi uşor, expus la răceli dese şi atins deja pe alocuri de pete de bătrâneţe, era lângă prunc corpul unui uriaş, ameninţător şi omnipotent.

Se uita la copil, incapabil să-şi desprindă privirea. Cele patru lăbuţe care se lipeau cu sete de el, fiecare doar un pic mai lungă decât degetul lui arătător – oare peste câţiva ani se vor lungi, vor fi acoperite de carne, se vor transforma în mâini şi picioare? Trupuşorul catifelat, înlăuntrul căruia încă nu se văd nici coastele, nici muşchii, nici măcar şerpişorul coloanei vertebrale – oare va creşte şi se va întări, se va umple de forţă? Şi mutrişoara boţită care-i tot cade pe umăr se va descreţi şi se va transforma oare, va deveni un chip neted? Înfierbântat de aceste gânduri haotice şi speriat de revelaţia neaşteptată a puterii sale, Bach s-a eliberat din micuţa îmbrăţişare şi s-a târât în gheţărie – să-şi pună gândurile în ordine şi să-şi răcorească mintea.

Scaunul stătea tot acolo, la căpătâiul lăzii. Şi Klara zăcea tot acolo, tot aşa. Chipul îi era senin, pielea albă şi netedă. Mâinile lungi şi fine şi picioarele lungi şi subţiri îi stăteau atât de simetric, încât amintea acum nu de o statuie, ci de o păpuşă de porţelan făurită de un artist iscusit. Părul, desprins în timpul naşterii din pieptănătura strânsă, îi înconjura fruntea ca un nor de aur sfâşiat. Bach ar fi vrut să aducă o perie şi să-i pieptene şuviţele neascultătoare, dar a observat că ele se acoperiseră deja la bază cu un strat subţire de promoroacă şi se albiseră – şi nu s-a mai apucat să distrugă această frumuseţe, a lăsat-o aşa cum era. Promoroaca acoperise şi sprâncenele Klarei, şi genele lungi, chiar şi firişoarele mici, vizibile doar la lumina cea mai puternică, de pe tâmple, de pe puntea nasului, de pe buza de sus – astfel că faţa ei ca de zăpadă scânteia abia observat în razele soarelui.

Iartă-mă, i-a spus Bach în gând. Acum nu pot să rămân cu tine. Mai dă-mi puţin timp. Vezi doar, copilul tău face să se petreacă lucruri stranii cu mine.

I s-a părut că gheaţa din ladă nu e destul de transparentă – s-a dus la Volga şi a scos alta; a ales pentru Klara bucăţile cele mai mari şi mai frumoase, privindu-le în zare şi evaluând meticulos refracţia razelor de soare, desenul, precizia muchiilor. Înainte de asta a hrănit copilul care se trezise, amestecând lapte cu apă fiartă şi turnându-i-l în guriţă cu o linguriţă îngustă de