A acoperit-o pe Klara cu gheaţă proaspătă, a presărat deasupra zăpadă proaspătă, culeasă nu de pe jos, unde curăţenia ei ar fi putut să fie distrusă insesizabil pentru ochiul liber de vreun şoarece sau alt animăluţ, ci de pe crengile înalte ale copacilor.

Descoperind pe corpul pruncului o spuzeală, mai întâi l-a spălat în ligheanul de aramă – temându-se să nu-l rănească, temându-se să nu-i scufunde căpşorul în apă, să nu-i fie apa prea rece sau prea fierbinte. L-a clătit cu un decoct de rostopască şi muşeţel, adunate de Klara în vara trecută, apoi s-a spălat şi el (de obicei se spăla după Klara în aceeaşi apă – vedea în acest obicei demult instituit de ei un sens important şi plăcut).

A pieptănat totuşi părul Klarei, l-a împletit în cosiţe netede şi i l-a încolăcit în creştet – ca şi cum i-ar fi pus o coroană. Dacă ar fi fost primăvară, i-ar fi împletit cununi din flori de in albastre şi maci roşii, lalele de culoarea focului şi anemone purpurii; acum însă i-a împodobit pieptănătura cu panglici de dantelă din străfundurile cufărului voluminos al Tildei.

A spălat vraful de cearşafuri pătate de copil în primele zile de viaţă. Le-a spălat cu apă sărată din fântână şi le-a limpezit cu apă proaspătă, curgătoare, în cea mai apropiată copcă, aşa cum făcea Klara. A întins lenjeria udă lângă casă. Vederea dreptunghiurilor albe care pluteau solemn prin curte îi amintea atât de viu de Klara, încât lui Bach îi venea să le smulgă şi numai cu mare greutate a reuşit să se liniştească: să atârne rufele în altă parte, distrugând astfel ordinea obişnuită a lucrurilor, ar fi fost şi mai insuportabil.

I-a împodobit Klarei gâtul cu mărgele galbene din coral artificial, urechile cu cercei de sticlă, încheieturile mâinilor cu brăţări tătăreşti de aramă, găsite pe fundul aceluiaşi cufăr al Tildei. A vrut s-o îmbrace în ceva elegant, dar trupul ei gol era minunat şi fără asta.

A făcut scutece pentru copil din cearşafuri şi prosoape vechi. Pentru a înfăşa copilul când dormea a folosit câteva cămăşi de noapte, pentru a-l acoperi – un şal călduros cu bucle mari şi o fustă de lână brodată cu şnururi colorate. Se temea că lucrurile se vor impregna de mirosul pruncului şi vor pierde aroma trupului Klarei, dar asta nu s-a întâmplat: nou-născuta mirosea ca mama ei. Cu deosebire puternic era acest miros în creştet, unde pulsa des şi înduioşător un rombuleţ care acoperea oasele craniului, încă incomplet formate, şi în cutele de după urechi. Când a descoperit acest lucru, Bach a început să-şi lipească faţa de căpşorul copilului şi să tragă în nări mirosul pe care-l emana – de mai multe ori pe zi; noaptea nu dormea, stând cu faţa cufundată în ceafa sau tâmplele micuţei.

A învăţat să legene copilul: o dată, seara, acesta nu putea adormi şi Bach a trebuit să-l scuture îndelung, ţinându-şi coatele în lături şi plimbându-se agitat prin casă. Când aproape se lumina de ziuă, punând bebeluşul aţipit în pat, s-a trezit fredonând o melodie simplă – unul dintre cântecele de leagăn pe care le cânta Klara în timpul sarcinii.

S-a speriat când, câteva zile mai târziu, cojiţa de pe buric, care semăna cu un nod, s-a desprins deodată de burta bebeluşului lăsând în urmă o gropiţă adâncă, uşor sângerândă. Mica rană nu l-a deranjat pe prunc şi s-a vindecat repede.

S-a speriat din nou când a văzut într-o dimineaţă în curte nişte urme de lup răsfirate: animalele veniseră noaptea la fermă, dăduseră târcoale casei, dar nu reuşiseră să intre în gheţăria zăvorâtă, plecaseră cu coada între picioare…

Bach a trudit neobosit zile în şir. Se împărţea între cele două femei – cea adultă şi cea abia născută. Ori de câte ori întârzia în gheţărie, plânsete stăruitoare îl chemau în casă. Ori de câte ori petrecea câteva ore în casă, sentimentul de vinovăţie că o părăsise pe Klara îl mâna înapoi în gheţărie. Părea să fi slăbit în aceste câteva zile, deşi cu greu ar fi fost cu putinţă aşa ceva: şi aşa mâinile şi picioarele lui erau numai vene şi oase acoperite cu piele. Într-o dimineaţă i s-a părut că e bolnav: faţa şi gâtul îi ardeau, măruntaiele îl dureau crunt, spatele la fel; ţipătul stăruitor al copilului l-a ridicat din pat, i-a alungat durerea din muşchi, iar frigul din gheţărie i-a răcorit fruntea încinsă; n-a reuşit să se îmbolnăvească – până la amiază, Bach uitase deja de indispoziţia de dimineaţă. În tot acest timp nu s-a putut hotărî să ducă fetiţa în gheţărie şi s-o compare cu Klara: asemănarea dintre ele era evidentă.

După o săptămână, laptele furat s-a terminat – şi Bach s-a dus din nou noaptea în Gnadental, a muls din nou o capră străină. I-a trecut prin cap: ce-ar fi s-o ia cu el? Asta ar fi însemnat însă că era dispus să hrănească pruncul şi în continuare (câteva săptămâni, ba poate chiar luni), adică să amâne unirea cu Klara în gheţărie. Decizia asta nu se îndura s-o ia. Dar nici pe aceea de a duce copilul în Gnadental şi a-l lăsa în pridvorul cuiva. Era sfâşiat între cele două femei – parcă s-ar fi aflat din nou în mijlocul Volgăi cuprinse de gheaţă, incapabil şi să facă un pas înainte, şi să se întoarcă.

A treia oară l-au prins. O palmă grea i s-a aşezat pe umăr tocmai când storcea ultimele picături din ugerul elastic, l-a apucat de guler şi l-a aruncat la pământ. Un gard de picioare de capră s-a vălurit în jurul lui, turma s-a dat deoparte behăind, strachina răsturnată a zdrăngănit sub loviturile copitelor. Bach şi-a ridicat faţa din amestecul de rumeguş şi balegă de capră, străduindu-se să-şi privească atacatorul, dar n-a văzut decât o siluetă întunecată peste marea de spinări îmblănite şi coarne tremurătoare. A încercat să se ridice – o lovitură puternică în piept l-a trântit din nou la pământ. Silueta s-a apropiat, a dat din mâini – şi pe dată ceva gros, aspru, mirosind a grăunţe putrede