şi a fân îngheţat l-a învăluit pe Bach din toate părţile: în cap îi fusese pus un sac; mâinile i-au fost trase la spate şi legate. Cineva l-a împins în burtă: acum ridică-te. Şi a fost dus undeva, prin Gnadentalul adormit.

N-au mers mult: s-a trântit o portiţă, a scârţâit prelung o uşă, l-a izbit un val de căldură şi miros de kerosen – intraseră într-o casă.

— Am prins hoţul, a auzit lângă el. Jumătate de strachină de lapte a muls, nenorocitul!

Era vocea lui Böll-cu-Mustăţi, uriaşul ursuz cu care babele din Gnadental îi speriau pe copiii neascultători. Iată cine îl prinsese pe Bach în grajd.

Pânza aspră i-a alunecat peste obraji şi o lumină portocalie i-a străpuns ochii – îi scoseseră sacul de pe cap. Bach a clipit orb, chircindu-se şi vârându-şi capul între umeri, şi deodată a descoperit în faţa lui un chip străin, care-l studia atent.

Acest chip era atât de aproape, de parcă ar fi vrut nu să-l studieze, ci să-i prindă răsuflarea şi să-i simtă mirosul. Neclintit, luminat dintr-o parte de flacăra tremurătoare a lămpii cu gaz şi cufundat cu cealaltă parte în semiîntuneric, îl privea intens şi sever. Trăsăturile lui erau perfecte. Nu era o faţă oarecare, ci un chip subţire şi blând, cum vezi numai în icoane. Şi pe chipul acesta nu străluceau nişte ochi oarecare; erau întunecaţi, strălucitori, înconjuraţi de gene lungi. Şi pe chipul acesta nu înfloreau orice buze. Şi nici obrajii de un roz delicat nu erau nişte obraji oarecare. Fata era tânără, asta o arătau şi netezimea pielii, şi gingăşia trăsăturilor; privirea îi era însă atât de matură şi de tristă, încât ar fi putut aparţine şi unei bătrâne. Ţintuit de această privire, Bach şi-a ţinut respiraţia, necutezând să-şi ridice ochii.

— Ăsta ce-i, domovoiul25 vostru? a întrebat răguşit fecioara.

25. În mitologia slavă, spiritul protector al casei. (N.tr.)

Mişcarea buzelor îi distorsiona chipul, făcându-l de nerecunoscut: pielea subţire s-a ridat puternic – pe obraji, în jurul gurii, pe puntea nasului – de parcă ar fi crăpat gheaţa pe Volga şi râul s-ar fi transformat dintr-o oglindă netedă într-un morman de bucăţi de gheaţă. Fecioara a dus mâna la gură şi şi-a şters gânditoare cu degetele buzele întredeschise. Degetele murdare cu unghii pătrate arătau atât de respingător pe chipul gingaş şi buzele pline, că Bach a tresărit. Şi-a lăsat privirea în jos şi a descoperit cu uimire că fata poartă o rubaşcă albastră cu o vestă împletită deasupra şi pantaloni de stofă băgaţi în pâslari. Trupul îi părea contorsionat într-un dans aprig: umărul drept era lăsat în jos şi un pic dat spre spate, stângul – în sus şi spre faţă. Avea mâinile lungi, cu articulaţii masive şi noduroase, iar picioarele cam scurte, uşor îndoite din genunchi de ziceai că dă să se aşeze. Nu era nicidecum o fată, ci un flăcăiandru scund şi cu coşul pieptului larg, parcă deformat de o boală, căruia îi fusese hărăzit, printr-un capriciu crud al sorţii, un minunat chip de fecioară.

— Vă hrăniţi cu basme despre babe de o sută de ani ce joacă rol de domovoi! Dar pe ăsta l-am prins: domovoiul mulge capre, domovoiul fură găini…

Omul a râs sarcastic şi s-a dus la masă, pe care se aflau nişte hârtii şi lampa cu gaz.

Mersul lui elastic semăna cu un balet – în mişcare erau antrenaţi toţi muşchii corpului, de la gâtul vânjos şi umerii puternici până la tălpile uşor aduse înăuntru, de parcă pe podea n-ar fi păşit un corp, ci s-ar fi rostogolit un ghem de muşchi, oase şi păr; pe spinare, pe marginea omoplatului, se ridica o umflătură mare – o cocoaşă. Umbra lungă a ghebosului juca pe peretele văruit, sprijinindu-şi ceafa de tavan.

— La noi, la colhoz, cine fură, ăla nu e om! Mărunt şi murdar – şi la trup, şi la suflet. Ca ăsta! A dat din cap dispreţuitor spre Bach, ca şi cum ar fi fost un obiect nefolositor aruncat pe marginea drumului – o strachină spartă sau o bucată de sfoară pe jumătate putredă. Pricepi, Böll?

Ghebosul vorbea într-o germană literară uimitor de curată, cu o intonaţie atât de rece şi de egală, cum Bach nu auzise nici în discursurile nemţilor de la oraş.

Fără a întoarce capul, s-a uitat cu coada ochiului la Böll. Acesta era, ca întotdeauna, mohorât. Mustăţile încâlcite, care şi înainte aminteau de nişte cocoloaşe de fân ud, erau complet pleoştite, acoperindu-i gura subţire, ochii dispăruseră de tot sub sprâncenele stufoase, numai nasul se iţea ca un cioc gros pe faţa plată şi morocănoasă.

— Ce să facem cu zdrenţărosul ăsta? a căscat Böll, deschizând larg gura şi arătându-şi dinţii ciobiţi.

Ghebosul şi-a ţuguiat nemulţumit buzele frumoase, de parcă ar fi văzut ceva dezgustător în gura lui Böll. Fără să-i răspundă, şi-a coborât privirea pe vraful de hârtii de pe masă, chipul său şi-a recăpătat pentru o clipă neclintirea de mai-nainte, şi odată cu ea şi frumuseţea. Părea că Böll îi întrerupsese meditaţia cu venirea sa, iar acum ghebosul se cufunda din nou în gânduri – despre ceva mult mai important decât prinderea unui hoţ ghinionist. A întins mâinile spre hârtii şi le-a răsfoit gânditor cu degetele, alegând ce document să ia. Umbra de pe peretele văruit răsfoia şi ea cu degete uriaşe.

— O jumătate de strachină de lapte – ah, ce meschin, ce meschin… a mormăit el încet, ca pentru sine. Uite-aşa sunt toate aici: câte-o jumătate de strachină, câte-o înghiţitură, câte-un scuipat. Totul târâş. Totul în şoaptă. Fără mare efort, câte-un piculeţ, câte-o firimiturică. Voi nu trăiţi, doar agitaţi mizeria într-un degetar. Jumătate de strachină… De ce nu una întreagă? Fără să aleagă nici o hârtie, a lovit supărat cu palma în masă şi l-a privit acuzator pe Bach. De ce n-ai furat o capră, un tractor, ci numai ai muls nişte lapte? Poţi să-mi explici? Dacă furi, atunci fură ca lumea! Înşfacă bunul obştesc cu ghearele tale