lipicioase. Şi noi – unu! – îţi dăm una după ceafă. Şi – doi! – te ducem la judecata poporului. Şi – trei! – te vârâm în copcă gol-puşcă. Sau, dacă nu-ţi permite conştiinţa, nu fura deloc. Intră-n colhoz şi trăieşte fericit. Acum ce vrei să fac eu cu tine pentru strachina asta de lapte? Să te bag în beci până dimineaţă? Să te bat cu rigla la palmă? Să te ameninţ cu degetul şi să-ţi dau drumul? De ce taci?!

Bach privea în podeaua de mult nemăturată, presărată cu bucăţele de hârtie, coji de seminţe şi de nuci şi alte gunoaie, şi se întreba dacă n-o să se trezească pruncul, la fermă. De obicei se trezea mai spre dimineaţă, dar orice era posibil. Gândul că micuţa se va sfâşia de plâns în casa pustie era neplăcut, ca o aşchie pătrunsă adânc sub unghie.

— Las’ că-l iau eu la pumni. Böll şi-a scărpinat cu zgomot obrazul nebărbierit. Din suflet, ca la noi, la Gnadental.

— La pumni! Ghebosul a scuturat zdravăn din umeri, de parcă ar fi vrut să-şi întoarcă trupul contorsionat în direcţia opusă. Unul fură două înghiţituri de lapte şi celălalt vrea să-i dea vreo două în mutră pentru asta – cam atât despre conştiinţa politică! Ca la voi, la Gnadental!

— De ce spuneţi aşa, tovarăşe activist? Aşa o să-l scutur, de-o să se târască o lună în patru labe.

— Nu-i nevoie! Auzi, în patru labe! Ghebosul a sărit furios de la masă şi a dat ocol camerei; umbra lui uriaşă se învârtea prin casă, se căţăra pe tavan, întinzându-se când în lung, când în lat. E nevoie ca hoţul acesta de doi bani să-şi tundă laţele soioase şi mâine să vină la noi la colhoz să se înscrie. Şi o să pască aceleaşi capre, o să aibă grijă de ele. Şi să alunge de lângă turmele colhozului pe oricine va voi să fure fie şi o picătură din laptele obştei. De asta e nevoie!

— Nici vorbă. Böll şi-a împins mohorât înainte falca de jos – mustăţile i s-au zburlit, şi bărbia aproape îi atingea vârful nasului. Broasca nu se urcă în copac. Omul nu creşte mai înalt decât catedrala din Köln. Iar hoţul nu ajunge păstor!

— Uite! a sărit ca ars ghebosul, ridicându-şi palmele spre tavanul jos şi aproape atingându-şi cu degetele propria umbră, care îşi ridicase şi ea palmele la fel de brusc. Uite, asta-i înţelepciunea putredă a veacurilor!

S-a repezit la Böll gâfâind mânios şi dezvelindu-şi dinţii ascuţiţi. Faţa ghebosului era la nivelul pieptului lui Böll, dar ochii întunecaţi şi frumoşi priveau cu aşa o nemăsurată asprime, de-ai fi zis că privesc de la înălţimea unui tron imperial.

— Ce-ai zis adineauri – despre catedrală? a început el să vorbească repede şi furios. Tu ai înţeles ce-ai zis adineauri? Ai înţeles de ce-ai spus tocmai asta? De ce ai comparat omul cu catedrala din Köln, şi nu cu cea din Rouen sau, de pildă, cu Sfântul Petru?

— Aşa spun toţi la noi, s-a stropşit şi mai tare Böll. Aşa s-a spus mereu. Dacă cineva nu creşte destul, bunică-sa zice că-i pitic. Dacă-i lungan, că e cât catedrala din Köln. Mai înalt decât catedrala aia nu-i e dat nimănui să crească, până şi-un prost ştie asta.

— Dar tu ai văzut catedrala asta? Ştii cât de înaltă e? Câte cupole are? De ce formă şi ce culoare sunt?

Böll tăcea, iar pe faţa lui aproape încremenită se împrăştia încet uimirea.

— Tu măcar îţi închipui pe ce pământ se întinde oraşul Köln? Pe ce râu? La ce distanţă de Gnadentalul tău natal se află? Ghebosul arunca întrebările de parcă ar fi pocnit dintr-un bici. Dar eşti sigur că această catedrală atât de dragă ţie mai există? Poate au demolat-o de mult sau au distrus-o nişte hoarde barbare?

La fiecare întrebare sprâncenele stufoase ale lui Böll tresăreau uluite (pentru o clipă i s-au zărit ochii minusculi), iar spatele i se încovoia, aşa că în scurt timp lunganul Böll a ajuns să pară de aceeaşi statură cu activistul cel scund.

— Atunci pentru ce repeţi ca un graur dresat ce ţi s-a băgat în cap din copilărie? Uite, ăsta-i principalul nostru duşman: cuvintele băgate în cap, gândurile băgate în cap! Mii de cuvinte, pline de praf şi de pânze de păianjen. Mii de gânduri, atât de ponosite, că deja au început să se descompună înlăuntrul cutiei craniene… Ia miroase, Böll, – ghebosul şi-a coborât glasul până la şoaptă. Chiar nu simţi mirosul ăsta?

Böll a mişcat ascultător din nările groase, rotindu-şi bănuitor capul. Ghebosul l-a apucat cu degetele-i noduroase de obraz, l-a tras spre el şi i-a şoptit înflăcărat, de parcă i-ar fi dezvăluit un secret cumplit:

— E putregai. Gândurile vechi putrezesc în capul tău. Böll a tresărit speriat, a dat să se retragă, dar degetele ghebosului îl ţineau ferm, de-i ajunseseră buzele până la ureche. Capul tău e ca grajdurile lui Augias, Böll. Şi-n capetele celorlalţi gnadentalieni la fel. Ale tuturor, până la unul. Craniile voastre trebuie curăţate, frecate, spălate cu săpun. Şi noi o să le curăţăm, îţi promit. Şi atunci o să pricepi: omul poate să devină din hoţ, păstor. Poate!

În cele din urmă Böll a reuşit să se smulgă – s-a îndreptat speriat şi a scuturat din cap. Ghebosul şi-a tras sufletul, de parcă această predică neaşteptată l-ar fi istovit şi pe el. S-a uitat la Bach, care încremenise nu departe.

— Dă-i drumul, Böll, a spus el obosit. Dezleagă-i mâinile şi dă-i drumul. Vezi doar că abia-şi trage sufletul, amărâtul. Şi să nu îndrăzneşti să-l baţi! O să mă uit pe fereastră… Iar tu, i s-a adresat el lui Bach, du-te acasă. Dacă te mai prind o dată, te bag într-o cuşcă şi te pun în piaţa centrală cu inscripţia „prădător al proprietăţii socialiste“. Data viitoare să nu aştepţi îndurare.

Ce discursuri ţinea ghebosul frumos la chip? Ce cuvinte folosea? Nu era bolboroseala fără sens a unui nebun, discursurile aveau cu siguranţă şi sens,