şi logică; mai mult, părea că toate acele cuvinte şi expresii bizare erau înţelese până şi de nătângul de Böll, sau cel puţin nu-i stârneau mirare. După toate aparenţele, în şapte ani lumea se prefăcuse cu totul, esenţial. Unde, în lumea asta schimbată, se putea găsi o străchinuţă cu lapte?

— Uitaţi ce voiam să întreb… Böll a şovăit, a oftat din greu, adunându-şi gândurile, apoi s-a hotărât. Să zicem că despre catedrala din Köln nu se poate să vorbim. Dar despre care se poate? Dacă omul se înalţă peste măsură, cum putem să-l descriem ca să se înţeleagă?

Ghebosul, care se întorsese la hârtiile lui, a ridicat din nou capul. Chipul i-a fost inundat brusc de bucurie, ochii i s-au mărit, privirea i s-a luminat.

— Ah, ce subiect! a şoptit el emoţionat. Înlocuirea formelor folclorice… A luat un creion, l-a apucat cu degetele lui strâmbe ca într-o gheară de pasăre, şi a început să mâzgălească ceva în hârtiile lui. Da, Böll, de o mie de ori da!

A mai mormăit ceva nedesluşit şi confuz, continuând să scrie şi dând aprobator în cap pentru sine, zâmbind nervos, ca şi cum s-ar fi aflat în pragul unei descoperiri şi s-ar fi temut că n-o să apuce să noteze gândul important care-i licărea în minte. Într-un târziu a aruncat creionul pe masă şi a început să râdă. Chipul lui mişcător îşi schimba atât de repede expresia – trecând într-o clipă de la severitate dispreţuitoare la mânie, de la mânie la o bucurie sinceră –, de parcă ar fi fost un copil mic, care nu a învăţat încă să-şi ascundă sentimentele de cei din jur. La fel de rapid apărea şi dispărea de pe acest chip şi frumuseţea naturală: ba se ivea în toată splendoarea, ba se ascundea sub masca urâtă a ridurilor şi tensiunii musculare.

— Bravo, Böll! a strigat el tare (până şi flacăra lămpii cu gaz a tresărit, şi umbrele de pe pereţii casei au fluturat solemn). Nu degeaba ţi-a încredinţat ţie obştea turma de capre. Gândeşti corect, sovietic!

— Deci cum să spun? i-a amintit cu grijă celălalt. Despre lungani?

— Spui: înalt ca turnul Kremlinului de la Moscova!

— Dar eu n-am fost la Moscova. Şi n-am văzut niciodată turnul Kremlinului.

— Ei bine, asta nu are importanţă! Pur şi simplu ai încredere în mine, Böll. Turnul ăsta e mai frumos ca toate bisericile din lume luate la un loc: e construit din cărămidă roşie, cu geamuri de cristal, vârf de smarald, iar în vârf strălucesc desene aurii. Catedrala aia a ta din Köln, înnegrită de vreme, cu toate cupolele ei ciobite şi crucile care stau să cadă, ar încăpea cu uşurinţă într-una din camerele lui… Ia spune, ai putea să-mi mai notezi câteva expresii de-ale locului? Nişte proverbe, zicători, glume? Tot ce folosiţi voi aici, în Gnadental?

— Eu nu sunt maestru la vorbit, s-a codit Böll. Iar la scris, nici atât.

— Bine, s-a învoit uşor ghebosul. O să descriem fondul vostru folcloric cu alţii, mai potriviţi pentru acest efort intelectual… Noapte bună, tovarăşe.

Böll i-a dezlegat mâinile lui Bach şi l-a îmbrâncit spre ieşire; pe faţa lui se citea o nemulţumire evidentă: abia aşteptase pedepsirea hoţului. Iar Bach – fără să priceapă nici el ce face – a alunecat de sub palma grea a lui Böll, s-a repezit spre masă, a luat creionul şi pe prima foaie de hârtie care i-a căzut în mână a început să scrie repede proverbe şi zicători din Gnadental care-i răsăreau în minte.

A te da la fund în Volga – a dispărea fără urmă.

A turna apă în Volga – a face un lucru inutil.

— Stai! a răcnit ameninţător ghebosul spre Böll, care venise după el şi voia să-l apuce de braţe pe hoţul neruşinat. Stai şi uită-te!

A trece Volga în lighean – despre cineva care se laudă peste măsură. Ăsta ajunge şi la Marea Caspică – despre un om impertinent şi insistent. De sub mina scârţâitoare se târau pe hârtie literele ca nişte viermişori, aranjându-se în fraze lungi. De când nu mai scrisese Bach! La început degetele abia îl ascultau, rândurile erau strâmbe, neregulate; dar curând mâna şi-a recăpătat fermitatea de odinioară, literele s-au îndreptat şi au devenit egale.

O să curgă multă apă pe Volga – despre ceva ce n-o să fie curând.

Când o să curgă Volga în sus – despre ceva ce nu se va întâmpla niciodată.

Toate râurile se varsă în Volga.

Toate râurile se varsă în Rin (se foloseşte mai rar).

— Ce încântare, a murmurat emoţionat ghebosul, privind peste umărul lui Bach. Volga – asta-i minunat, asta-i chiar foarte corect. Dar uite, Rinul trebuie eliminat din vorbire, de Rin nu e nevoie în Rusia sovietică…

Bach scria şi scria, simţind cu uluire cum mâna lui bătătorită se umple de bucuria şi forţa de mult uitate. Pe foaie nu mai era loc, şi a trecut la alta; acolo păreau să mai fie nişte însemnări, dar Bach, fără să le bage în seamă, a scris deasupra, în diagonală şi peste aceste însemnări – tot mai repede şi mai repede.

Ţinuturile cămilelor (în glumă, despre stepă).

Un pic de căcat nu strică niciodat’ (tot în glumă).

Mina a trosnit şi s-a rupt, dar alături a apărut imediat alt creion. Bach l-a luat – din mâinile ghebosului, se pare – şi a continuat să scrie. Frazele se aşterneau pe hârtie una după alta. Foile se schimbau una după alta. Cuvintele izvorau din el – pentru prima dată după ani lungi – chiar dacă nu rostite, dar puse pe hârtie, adică lăsate să iasă şi înţelese de alţi oameni. Scria repede şi cu nesaţ – aşa cum bea apă o vietate chinuită de sete, cum înghite aer un om care a fost gata să se sufoce. Dacă s-ar fi întâmplat ceva lângă el – ar fi luat foc casa