ori s-ar fi prăbuşit acoperişul –, Bach nici atunci n-ar fi ridicat capul, n-ar fi mişcat o sprânceană; ar fi rămas aşa, aplecat în poziţie incomodă peste masa joasă, şi ar fi aşternut litere negre pe fondul alb, împletindu-le în cuvinte, iar cuvintele în fraze. Unul după altul, una după alta.

Bătăuş ca din Selmann. Lacom ca din Şvabia. Sărac cu duhul ca din Gnadental.

— Selmann – asta unde e? l-a întrebat ghebosul pe Böll în şoaptă.

— Mai jos, pe Volga, după Pokrovsk.

— Atunci putem să-l lăsăm. Dar Şvabia va trebui retrasă din circulaţie.

Când mina s-a tocit până la lemn, Bach s-a oprit. Îşi simţea capul uşor, respira liber, de parcă nu s-ar fi aflat într-o căsuţă joasă, îmbâcsită de mirosul sufocant al respiraţiei bărbăteşti şi al lămpii cu gaz, ci pe un deal de pe malul Volgăi, bătut de vânturi răcoroase. Mâna i se umpluse de o asemenea forţă, încât ar fi putut să rupă creionul cu o singură mişcare a degetelor sau, de pildă, să-l ridice de ceafă pe ghebos, care studia cu interes foile scrise de el.

— Un hoţ cu scris caligrafic, a conchis ghebosul cu satisfacţie, ridicându-şi ochii veseli. Interesantă întorsătură.

— L-am recunoscut. Böll a luat lampa cu gaz de pe masă şi a ridicat-o spre faţa lui Bach. La început nu l-am recunoscut, din cauza bărbii. Acum văd: sigur, e fostul nostru Schulmeister, Bach îl cheamă. A dispărut de mult. Se spunea că a plecat în Brazilia, că s-a însurat cu fiică-sa. Se mai spunea că s-a îmbogăţit, că mănâncă din blide aurite, doarme în mătăsuri, se acoperă cu catifele. Iar el, uite-l: şi-a lăsat barbă rusească şi cosiţă kârgâză. Şi vagabondează, mulge lapte în toiul nopţii. Degeaba e educat.

La auzul propriului nume, pe care nu-l mai auzise de mulţi ani, Bach a tresărit. Lampa apropiată de faţa lui a aruncat un val de aer fierbinte.

— Schulmeister Bach, dumneavoastră sunteţi?

Ghebosul şi-a mijit ochii şi şi-a apropiat faţa de Bach – s-a făcut şi mai fierbinte.

Bach a luat creionul în mână şi, apăsându-l din toate puterile pe hârtie, a scrijelit cu mina tocită: Am nevoie de lapte.

— Pentru ce? Ghebosul îl cerceta cu privirea pe Bach cu o curiozitate nedisimulată (părea că o duzină de melci vâscoşi se târau pe faţa lui, gâdilându-i pielea cu corniţele lor minuscule, mişcătoare). Aveţi copii mici? O soţie bolnavă? Unde locuiţi? Nu puteţi sau nu vreţi să vorbiţi? Mai ştiţi şi alte proverbe? Cântece? Glume-glumiţe?

Ca răspuns, Bach nu a făcut decât să înfigă creionul în fraza pe care tocmai o scrisese: Am nevoie de lapte. Vârful bont a rupt hârtia subţire, făcând o gaură.

— Dă-i lapte, Böll, a poruncit ghebosul, fără să-şi ia ochii de la Bach. Pe fundul străchinii, nu mai mult. Dacă mai vrea, să vină mâine. Şi să-mi mai scrie ceva interesant.

— Îl înnădiţi, tovarăşe Hoffmann. Pe urmă n-o să mai scăpaţi de el.

— Îl înnădesc, a zâmbit ghebosul, şi privirea i-a devenit visătoare şi drăgăstoasă. Neapărat îl înnădesc.

11

O, cât se schimbase Gnadentalul în timpul care trecuse! O, cât se schimbaseră oamenii din el! Amprenta distrugerii şi a tristeţii de mulţi ani se vedea pe faţadele caselor, pe străzi şi pe chipuri. Geometria dreaptă care domnise cândva aici îşi pierduse puritatea liniilor: rectitudinea străzilor era distrusă de gunoaie, acoperişurile se strâmbaseră, ramele geamurilor, uşilor şi porţilor se înclinau urât. Casele erau ridate de crăpături, chipurile – crăpate de riduri. Curţile părăsite se căscau ca nişte ulcere pe corp. Mormanele de gunoi înnegrite erau ca nişte tumori vineţii. Livezile de vişini abandonate erau ca nişte laţe de bătrân. Câmpurile pustiite – ca nişte chelii. Părea că toate culorile părăsiseră acest ţinut sumbru: şi văruiala întunecată a caselor, şi ornamentele, şi copacii uscaţi, şi pământul chiar, şi chipurile palide ale locuitorilor, mustăţile şi sprâncenele lor încărunţite – toate deveniseră la fel de cenuşii, de culoarea valurilor Volgăi într-o zi urâtă. Numai steguleţele roşii, stelele şi stindardele care împodobeau mândre locurile ardeau sfidător de voi şi ridicol, precum carminul pe buzele unei bătrâne muribunde.

În fiecare zi, furişându-se ca un şoricel tăcut pe străzi după lapte pentru copil, Bach observa schimbările, şi inima i se umplea de tristeţe şi nedumerire. La început îl vizita pe Hoffmann-ghebosul noaptea sau în pragul zorilor, când planetele şi stelele păleau şi se dizolvau în înaltul cerului – acesta era mereu plin de forţă şi ocupat cu tot felul de gânduri, pesemne nu avea deloc nevoie de somn; curând însă i-a poruncit să vină numai pe lumină, şi Bach a trebuit să se arate în sat ziua.

Mulţi gnadentalieni auziseră deja de întoarcerea Schulmeister-ului, şi apariţia lui pe străzi nu a stârnit mirare. Dar cât de uimit era el! Memoria lui bună păstra amintiri despre colonia natală cu la fel de multă grijă cum erau păstrate bonetele de dantelă şi pieptarele de catifea în lăzile vrednicei Tilda. Acum însă, privind obiecte familiare şi feţe cunoscute în lumina clară a soarelui, parcă scotea din adâncurile unui cufăr aceste frumoase bonete, pieptare, pelerine, pălării, surtuce – şi descoperea că toate se transformaseră în nişte zdrenţe roase de molii.

Ce chipuri bătrâneşti îl priveau pe Bach din găurile ferestrelor – gnadentalienii cunoscuţi ori părinţii şi bunicii lor? Nu-l părăsea impresia că în şapte ani oamenii din colonie îmbătrâniseră de câteva ori cât el; de aceea, trăsăturile părinţilor apăruseră pe feţele concetăţenilor săi atât de evident, încât el simţea în mod ciudat că revenise în copilărie. Cine-l privea de la fereastră – pictorul Anton Fromm, a cărui fizionomie ridată, cu buzele ţuguiate, ajunsese să semene cu faţa unui popândău, sau tatăl lui, bunul pastor, cu ale cărui strădanii fusese ridicată cândva în Gnadental biserica din piatră cenuşie? Cine privea de la o altă fereastră – plăpândul şi harnicul Kohl, sau bunicul lui, cultivator de mărar brun şi tutun, faimos pe întreg malul stâng? Cine privea de la a