treia fereastră – Emmy Pepenoasa, care-şi pierduse întreaga splendoare şi slăbise de avea cearcăne albastre sub ochi, sau bunica ei cea rea, care rămăsese în amintirea consătenilor pentru că era neobişnuit de mânioasă şi arunca cu calapodul după propriul soţ? Cine se uita la Bach din toate părţile – în tăcere, fără să-l salute şi fără să intre în vorbă cu el? Cine locuia în Gnadental – nişte oameni vii sau fotografiile îngălbenite ale strămoşilor? Bach nu vedea chipuri de tineri sau de copii – pesemne că nu erau deloc în colonie; nu degeaba clădirea şcolii arăta abandonată şi pridvorul era acoperit iarna întreagă de un troian stratificat de zăpadă…

Mult mai târziu, Bach – citind ziarele şi observându-i pe locuitorii coloniei, ascultând discursurile lungi ale lui Hoffmann, care îl simpatiza – a reconstituit un tablou al celor întâmplate în lume în anii sihăstriei sale. L-a reconstituit – şi s-a cutremurat: toate scenele înspăimântătoare pe care el şi Klara le observaseră de la înălţimea dealului, toate imaginile bizare şi înspăimântătoare văzute în timpul incursiunilor nocturne păreau doar furtună într-un pahar cu apă, doar un ecou slab al schimbărilor puternice din marea viaţă. Aceste schimbări erau atât de incredibile, încât Bach se străduia să găsească o comparaţie pe măsură. Cele întâmplate nu puteau fi numite nici cutremur, nici uragan: după cataclismele naturale, lumea, răscolită de stihiile dezlănţuite, îşi păstrează totuşi elementele principale – cerul, soarele, pământul. Astăzi însă în Gnadental nu mai era nici unul, nici al doilea, nici al treilea: noua putere instaurată la Petersburg abolise cerul, declarase soarele inexistent, iar pământul îl înlocuise cu aer. Oamenii se bălăceau în acest aer, deschizând speriaţi gurile, neştiind să se revolte şi nevrând să accepte. Credinţa, şcoala şi comunitatea – cele trei nuclee de nezdruncinat ale vieţii în colonie – le fuseseră confiscate gnadentalienilor, aşa cum îi fuseseră confiscate morarului Wagner casa şi vitele: biserica fusese închisă, pastorul Händel şi soţia lui fuseseră cât pe-aici să fie trimişi în Nord (turma lui înarmată cu furci şi cârlige sărise în apărarea lui şi câştigase); profesorul fusese izgonit din şcoală, promiseseră să trimită altul, dar nu mai trimiseseră; conducerea obştească fusese declarată anacronică şi înlocuită cu sovietele, care trebuiau să se afle în fruntea noii societăţi, şi cu colhozul, care era văzut drept mâinile şi picioarele Gnadentalului reînnoit.

Câţiva colonişti au hotărât să fugă de această viaţă de neînţeles: cei mai iuţi şi mai curajoşi au ajuns în America, cei mai perseverenţi şi mai abili – în patria istorică; majoritatea însă, după ce s-au chinuit luni în şir la graniţa poloneză, după ce au rătăcit prin lagăre de refugiaţi din Bielorusia, Ucraina şi Germania, s-au vărsat înapoi în Gnadental – toate râurile se varsă, după cum se ştie, în Volga.

Aşa trăia acest nou Gnadental, care acum trebuia să fie numit sovietic: colonia pe jumătate distrusă, oamenii pe jumătate deznădăjduiţi, vitele pe jumătate moarte de foame. Chipurile oamenilor erau secătuite de nevoia şi dorul de copii, ale căror morminte – în nisipurile caspice, sub dealurile Galiţiei, în mlaştinile Polesiei, în stepele mongole, la poalele colinelor de pe ţărmul Amurului – schiţau o vastă geografie a peregrinărilor lor; grajdurile erau goale, caii, boii şi cămilele trecuseră în proprietatea colhozului, iar hambarele erau pline acum de troace inutile, care rugineau încet: fiare de marcat vitele, harnaşamente pentru cai, ţesale şi perii, putineie şi separatoare.

În inima acestui nou Gnadental trudea zi şi noapte la masa lui acoperită de hârtii neobositul ghebos Hoffmann. La ce-i trebuiau lui proverbele şi zicătorile? Ce capriciu îl împingea când, numai ce vedea în prag silueta subţire a fostului Schulmeister, smulgea lacom din mâinile acestuia foaia scrisă, îşi trecea grăbit ochii peste rândurile lăbărţate şi, surâzând bucuros, arăta cu capul spre pervaz, unde pe Bach îl aşteptau deja raţia zilnică de lapte şi o foaie curată de hârtie – pentru următoarea porţie de zicători.

Două sute de proverbe şi zicători din Gnadental şi-a amintit Bach în prima săptămână – a petrecut cinci seri însufleţite aplecat peste masă în lumina lunii, înşirând cu entuziasm pe hârtia proastă frazele cunoscute din copilărie. Cinci pahare de lapte a primit în schimbul lor pruncul. Pentru Bach era ciudat şi un pic ruşinos să-i vândă bizarului ghebos expresii rudimentare cunoscute tuturor celor din regiune. Orice om atent ar fi putut lua aceste ziceri naive, simple de pe buzele gnadentalienilor în timpul muncilor obşteşti sau după ce petrecea câteva zile la orice sărbătoare sătească. Dar Hoffmann plătea – cu lapte gras de capră – pentru fiecare foaie de hârtie scrisă. Plătea pentru aer. Pentru plăcerea cu care se dedica scrisului, Bach uita pentru o vreme de treburi şi de sine, şi de cele două femei care-i fuseseră date în grijă.

În seara a şasea, după ce a legănat fetiţa, aşezându-se la masă, după cum îi era deja obiceiul, a pus înfrigurat creionul dăruit de Hoffmann pe hârtia primită tot de la el – şi a descoperit că toate vorbele de duh şi zicalele cunoscute se terminaseră. Oricât şi-a scormonit în memorie, oricât a colindat în gând prin curţile şi împrejurimile Gnadentalului, invocând chipurile sătenilor vorbăreţi, nu şi-a mai putut aminti nimic. S-a speriat că scurta lui experienţă scriitoricească avea să se termine astfel: ghebosul, după ce-şi va fi satisfăcut interesul pentru folclorul local, va înceta să-i dea lapte pentru prunc şi hârtie pentru el.

Foile rupte inegal, umflate pe alocuri de impurităţi dure şi pe alocuri de altele moi, cum ar fi vata, aceste foi îi deveniseră deodată atât de necesare lui Bach! Îşi amintea cu tristeţe anii în care fusese profesor, când pe etajera lui se îngrămădeau caiete, curate şi pe jumătate scrise, iar hârtia – simplă (pentru folosinţa de zi cu zi), liniată (pentru scriere), albită (pentru lucrările de control), cerată (pentru învelirea cărţilor) stătea în teancuri pe masă şi în dulap. Cât de prost şi risipitor fusese că nu scrisese atunci, că pierduse vremea cu plimbări lungi, cu mâncarea şi cu somnul inutil! Acum ar