fi fost gata să scrie orice: nume de oameni sau de animale, texte de rugăciune, denumiri geografice şi nume de păsări sau peşti, ba chiar şi numerele de la unu la o mie – şi pe orice hârtie – numai să treacă mina peste suprafaţa foşnitoare, să vadă cum se nasc literele, numai să scoată din el cuvinte…

Bătându-se cu capătul bont al creionului peste fruntea umflată între sprâncene, Bach a oftat hotărât şi a aşternut pe hârtie nu zicători care-i răsăreau în minte repetându-se întruna, ci propoziţii lungi, născute din mişcarea propriei gândiri.

Fiecare din cele douăsprezece luni ale anului are în Gnadental, pe lângă denumirea latină, şi o a doua, mai veche. Astfel, prima lună a iernii, care în varianta folosită în cărţi şi reviste se cheamă ianuarie, coloniştii o numesc în viaţa de zi cu zi „luna de gheaţă“. Februarie păstrează în denumirea sa în vorbirea curentă – „luna adunării coarnelor de cerb“ – amintirea oamenilor despre vremurile de dinainte de strămutarea în Rusia: ţăranii germani considerau un mare succes să găsească în pădure coarne rupte de cerb sau de căprior. Pe martie gnadentalienii îl numesc simplu „luna de primăvară“, aprilie – „luna ierbii“, iar mai – „vremea scoaterii vitelor la păşune“. Denumirile populare ale celor trei luni de vară reflectă ciclul agricol: „aratul“, „cositul“ şi „adunarea recoltei“. Septembrie se numeşte „luna tăierii lemnelor“, octombrie – „luna vinului“, noiembrie „luna vânturilor“. Decembrie pentru colonist constă în întregime în pregătirea pentru Crăciun, ceea ce se reflectă în denumirea lui populară – „Luna lui Cristos“.

Când a terminat de scris, Bach a pus creionul pe masă şi s-a uitat îndelung, cu uimire la rândurile aşternute de propria-i mână… Hoffmann doar a fluierat, trecându-şi ochii peste compoziţie: ăsta da Schulmeister! Şi împreună cu paharul de lapte obişnuit i-a dat lui Bach nu una, ci două foi de hârtie.

Şi Bach a început să scrie. Cuvinte care ani în şir i se păruseră nefolositoare, înghesuite undeva, în adâncurile memoriei, sigilate de buzele mute, s-au trezit brusc în capul lui – toate deodată. Au început să se mişte, să se agite. Au ţâşnit afară atât de nereţinut şi furibund, că mina se rupea des sub apăsarea mâinii grăbite, şi scrisul rotund, de profesor, al lui Bach devenea mai mărunt sau mai larg, literele se distorsionau, le creşteau cozi lungi, zburau pe hârtie într-o linie punctată, oblic şi în sus, ca un stol de rândunici. Uneori, simţind cum creionul nu ţine pasul cu gândul, Bach ofta de îngrijorare, dar se neliniştea degeaba: şi gândurile însele, şi toate cuvintele pe care le alcătuiau, după ce zburau undeva, se întorceau într-o clipă, parcă predându-i-se, parcă dorindu-şi şi grăbindu-se să fie scrise: iar apoi se întorceau din nou, noaptea, de mai multe ori – de data asta ca amintiri ale textului finit.

Bach voia să scrie despre tot ce-şi amintea şi ştia. Şi-şi amintea uimitor de multe. Memoria lui remarcabilă se dezvăluia precum cufărul imens al Tildei, mina ascultătoare gonea pe hârtie – şi toate surtucele mâncate de molii, căciulile uzate, fustele şi pieptarele rupte, toate zdrenţele prăfuite păstrate în cufăr se transformau la loc în lucruri noi şi frumoase: din nou strălucea în lumină mătasea şi se revărsa catifeaua, şi scânteiau în picături mici mărgelele pe tivul de satin.

Bach descria Gnadentalul – îl descria cu pasiune, cugetând în fiecare zi ce amintire să scoată la iveală. Nu-l descria – recrea colonia distrusă, adunându-şi amintirile ca pe nişte pietre împrăştiate; captura o imagine care, probabil, se erodase în memoria celorlalţi locuitori, pentru a ridica din nou cândva minunatul Gnadental pe propriile-i ruine, măcar pe hârtie. Bach nu scria – construia.

Sufletului simplu al gnadentalianului îi sunt dragi culorile vii şi clare. Pereţii, tocurile uşilor şi ferestrelor, pervazurile, cutiile pendulelor, poliţele pentru veselă – totul în casa lui e vopsit în albastru, galben, roşu şi verde, acoperit cu un model floral şi ornamente necomplicate. Cel mai frumos din casă este împodobit patul conjugal – principalul atribut al confortului casnic şi mândria perenă a stăpânilor, câteodată numit „culcuşul ceresc“ (nu ne este cunoscut dacă se face aluzie prin această denumire la bucuria căsniciei sau sugerează numai înzestrarea patului cu un baldachin înalt, care într-adevăr aminteşte de cupola cerului). În atracţia sa naivă spre frumuseţe gnadentalianul împodobeşte totul în jur: înfăşoară şnururi colorate pe vârful căciulii şi pe gulerul hainei de blană a nevestei; vopseşte gâtarul calului, cuşca câinelui şi căsuţa păsărilor din curte; pâslarii – şi aceia insistă să-i brodeze cu fir roşu. Iar rochiile de sărbătoare ale fetelor din Gnadental ar putea concura curcubeul cu diversitatea culorilor vii…

Istoria întemeierii Gnadentalului i-a luat lui Bach nouă seri – şi l-a costat pe Hoffmann nouă pahare cu lapte. Descrierea originii denumirilor geografice ale locului, de la Vâlceaua Ţânţarului până la Lacul Păstorului, cu Mormântul Diavolului nu departe de el – cinci pahare. Textele cântecelor şi Schwank26-urilor – patru pahare. Particularităţile graiului local – trei. Sistemul şi metodele învăţământului şcolar, istoria Schulhaus-ului din Gnadental, numele tuturor Schulmeister-ilor – un pahar. Modalităţile de a pune la murat pepenii pentru iarnă – două. Tehnologia preparării chirpiciului şi a construirii cu el – tot două. Anecdotele despre gnadentalieni şi poveştile de familie – zece pahare. Lista semnelor populare s-a dovedit uluitor de lungă şi s-a întins pe douăsprezece pahare, partea leului din enumerare revenind prevestirii ploii şi ninsorii. Cea mai lungă a ieşit povestea despre superstiţii – treisprezece pahare cu lapte.

26. Gen al literaturii germane urbane din Evul Mediu, analog fabulei, o mică povestioară în versuri, mai târziu în proză, adesea cu caracter satiric sau educativ. (N.tr.)

La început îi „citea“ opusurile sale Klarei – se aşeza pe scaun la căpătâiul ei şi îşi trecea ochii peste rândurile scrise, rostind cuvintele în gând. Din când în când ridica îngrijorat privirea de pe foaie: Îţi place, Klara? Chipul ei