rămânea însă atât de nemişcat-indiferent, încât Bach se pierdea şi se amăra, nemaicitind până la capăt. Poate Klarei nu-i plăcea sunetul vocii lui? Sau se săturase să asculte despre pregătirea cârnaţilor şi fierberea dulceţii de harbuz, despre scăldatul de noapte în Volga şi dansurile de nuntă ale fetelor din Gnadental – despre toate lucrurile acelea zgomotoase, fierbinţi, aromate care se năşteau în fiecare seară de sub condeiul lui? Sau pur şi simplu era dezamăgită de laşitatea lui – de faptul că nu se hotăra să aleagă odată între ea şi restul lumii? Oricum ar fi fost, Bach a încetat curând să-şi mai ducă însemnările în gheţărie. Şi acum le „citea“ nou-născutei.

Toate acestea erau straşnic de absurde şi prosteşti. Fetiţa nu ştia nici un cuvânt, ochişorii ei erau încă plini de copilărească lipsă de sens, iar feţişoara îi devenea concentrată numai în momentele în care înghiţea laptele. Cu toate acestea, era de ajuns ca Bach s-o pună pe braţul drept şi, luând în mâna stângă textul proaspăt scris, să înceapă să se plimbe prin cameră, că mutriţa copilei căpăta o expresie serioasă şi matură: parcă asculta cuvintele care răsunau în capul lui. Asta, fireşte, nu se putea; mai degrabă simţea lângă ea un alt om. Dar îşi încrunta sprâncenuţele – când Bach îi „povestea“ cum nomazii i-au tăiat limba primului pastor din Gnadental. Îşi mişca nările când îi „relata“ despre fierberea cafelei albe din lapte şi grâu ars. Plescăia din buze. Făcea bule de salivă. Mişca din obrăjori. Îşi încreţea fruntea. Îşi mijea ochii. Pufnea şi ofta. Iar la începutul lui februarie, când Bach i-a împărtăşit câteva Schwank-uri vesele proaspăt scrise (din acelea pe care le cântă femeile din Gnadental la şezători mai spre noapte, încălzite de punciul cu coniac şi doppel-kümmel-ul acru), fetiţa şi-a mijit ochii hâtru şi şi-a întins buzele pentru o clipă – zâmbea pentru prima dată. S-a gândit: oare să înceapă să vorbească din nou, şi copila să înceapă să repete sunetele după el? Nu pur şi simplu să mimeze, ci să-i copieze intonaţia şi să-i imite pronunţia?…

Erau acum doi complici, uniţi în casa caldă, feriţi de privirile pline de reproş ale Klarei. Sentimentul de vinovăţie faţă de Klara îl chinuia tot mai puternic pe Bach. La un moment dat, a înţeles: nici măcar o dată nu dusese copila în gheţărie, nu i-o arătase mamei sale. Dar până şi el uita uneori să treacă pe-acolo, absorbit de scris. În dimineaţa următoare, îndată ce s-a trezit, a dat fuga la Klara, să-şi ceară iertare, apoi tot restul zilei a fost mohorât, făcându-şi reproşuri; doar creionul şi foaia curată de hârtie l-au ajutat să scape de chinurile conştiinţei.

Lipsiţi de grija ştiinţei medicale, ai cărei cei mai apropiaţi slujitori pot fi găsiţi abia în îndepărtatul Pokrovsk, gnadentalienii s-au obişnuit să se bazeze pe propriile forţe în lupta cu bolile. Metodele folosite nu pot fi numite progresiste, dar în lipsă de altele, oamenii se tratează cu ajutorul lor de un secol şi jumătate.

Organului suferind îi sunt folositoare leacuri care amintesc cât mai bine de el: pentru boli de inimă – frunze de mesteacăn, pentru vezica urinară – frunze de pătrunjel, pentru anemie – frunze de trifoi roşu, pentru secreţii femeieşti – coajă pisată de ou (neapărat de la ouă albe), fiartă în lapte cu flori de crin albe.

Gnadentalianul are încredere în leac numai dacă e foarte rău la gust, ca să alunge boala cu amărăciunea lui; el foloseşte ca medicament terebentina, sarea, uleiul de maşină; ajută mult şi gândacii, broaştele, grăsimea de arici sau de câine. Umflăturile sunt frecate cu săpun (ca să „spele“ buba). Pe o rană sângerândă se pune mucegai şi câlţi (ca să oprească sângele), pânză de păianjen (ca să ţeasă marginile rănii) şi balegă de cal (ca să le întărească); în situaţii cu deosebire grave se unge cu clei. Trahomul se tratează cu salivă, durerea de dinţi – cu untură sau cu o bucată de ceapă amară, băgată în ureche. Furunculele se ung cu balegă de vacă, arsurile, cu excremente de oaie. Se consideră că metoda cea mai bună de a vindeca panariţiul este introducerea degetului umflat sub coada unei găini adormite…

Ce făcea cu aceste însemnări Hoffmann, veneticul excentric, care vorbea o uluitor de pură germană literară? Le învăţa pe dinafară, ca să înţeleagă mai bine spiritul coloniştilor încredinţaţi lui? Le aduna ca să facă o carte şi s-o publice sub numele lui? La drept vorbind, lui Bach nu-i păsa. Îşi depunea fără nici un regret notiţele în mâinile noduroase ale ghebosului. I se părea că odată aşternute pe hârtie, amănuntele vieţii dispărute a gnadentalienilor ieşeau din nonexistenţă şi deveneau invulnerabile în faţa timpului: nu mai puteau fi uitate sau şterse. Văzând bucuria nedisimulată cu care Hoffmann primea fiecare nouă foaie, Bach se convingea că însemnările lui chiar erau preţioase.

Curând, Hoffmann nu a mai aşteptat doar textele, citind cu neştirbit interes despre toate: şi despre vechea tradiţie a gnadentalienilor de a alege, la sărbătoarea recoltei, Regina Grâului, împodobind părul unei fete cu spice şi purtând-o pe umeri prin tot satul; şi despre reţeta de supă locală, în care „găluşte şi bucăţi de cartofi trebuie să înoate în grăsime din belşug, ca sloiurile de martie pe Volga“; şi despre istoria construirii bisericii – copie a catedralei din Gnadentalul saxon de pe malurile Elbei. Curând, Hoffmann a început să pună întrebări şi să ceară răspuns la ele în foaia de a doua zi. „Nu-mi scrie despre biserici şi slujbe!“ striga el, dând ocol camerei furios şi scuturând textul proaspăt. „La dracu’ cu religia, e de mult moartă şi îngropată! Peste un an nimeni în Gnadental n-o să-şi mai aducă aminte de numele ultimului pastor, iar peste zece ani, nici de-al lui Isus însuşi! Scrie-mi despre lucruri vii: despre oameni scrie-mi, despre caracterele lor! În ce cred? De ce se tem? Ce aşteaptă? Pentru ce trăiesc? Descrie-mi esenţa gnadentalianului! Întoarce-l pe dos şi arată-l! Ai înţeles, Bach?“