5) Conjurația senatorială împotriva lui Caligula avea drept căpetenii pe Cn. Cornelius Lentulus Gaetulicus, de 9 ani comandant al armatei de pe Rin și fost prieten al lui Caligula, pe M. Aemilius Lepidus (Suetoniu, Claudius IX) și pe surorile împăratului, dintre care Agrippina era în strânse legături cu Aem. Lepidus. Ambii fruntași fură executați (Suetoniu, Caligula XXIX), iar surorile fură exilate. În locul lui Lentulus luă comanda armatei Rinului Servius Sulpicius Galba (Suetoniu, Galba VI).

6) Aluzie la „grădina lui Epicur”, unde acesta își avea locuința și unde se adunau prietenii și discipolii lui, spre a-și asculta maestrul. Felul lor de viață era model de sobrietate.

Îmi face plăcere și mă bucur că studiezi stăruitor și că, lăsând totul la o parte, te ocupi de un singur lucru: cum să devii în fiecare zi mai bun. Și nu numai că te îndemn să stăruiești, dar ţi-o și cer. Numai atât te sfătuiesc: să nu faci lucruri care bat la ochi prin ținuta și felul tău de viață, ca aceia care doresc să fie doar arătați cu degetul, nu să se aleagă cu ceva. Ținuta neîngrijită, părul netuns, barba stufoasă, disprețul arătat obiectelor de argint, așternutul întins pe pământul gol și tot ce vânează pe căi strâmbe succesul, evită-le[1].

E destul de urât numele de filozof, oricât de cuviincios l-ai purta. Unde ajungem, dacă vom începe să ieșim din rândul lumii? Viața noastră lăuntrică să fie deosebită; cea din afară să semene cu a mulțimii. Nu togă strălucitoare, dar nici una murdară. Să nu avem argintărie încărcată cu incrustații de aur masiv, dar să nu socotim drept semn al cumpătării lipsa aurului și argintului. Să tindem a duce o viață mai frumoasă decât a mulțimii, nu una opusă ei; altminteri alungăm din jurul nostru pe cei pe care vrem să-i îndreptăm. Ajungem ca ei să nu vrea să ne imite întru nimic, fiindcă se tem că ar trebui să ne imite întru totul. Ceea ce filozofia își propune în primul rând este simțul comun, viața civilizată, sociabilitatea. Orice ciudăţenie ne îndepărtează de la rosturile ei.

Să luăm seama ca mijloacele prin care vrem să ne câștigăm admirația să nu fie ridicole și de nesuferit. Scopul nostru este, firește, să trăim potrivit cu natura. Dar e împotriva naturii să-ți chinui trupul, să nu suferi cât de cât curățenia, să cauți murdăria și să te hrănești nu numai cu o mâncare slabă, dar și cu una proastă și respingătoare. Așa cum a dori lucruri rafinate este desfrânare, tot așa a fugi de ce este obișnuit și ușor de procurat este nebunie. Filozofia cere cumpătare, nu tortură; iar cumpătarea nu-i nevoie să fie neîngrijită. Viața noastră să se țină la mijloc între felul de viață al înțeleptului și felul de viaţă al tuturor; această cale mijlocie e cea care îmi place. Să admire toți felul nostru de viață, dar să-l și admită. „Cum oare? Vom face tot ce fac ceilalți? Între ei și noi, nicio deosebire?” Foarte mare. Dar cât de deosebiți suntem de restul lumii, s-o vadă numai cine ne va cerceta mai de aproape. Cine ne intră în casă să ne admire mai degrabă pe noi decât vesela. Este un om mare acela care se servește de vase de lut, ca și cum ar fi de argint; dar nu-i mai mic cel care se servește de vase de argint, ca și cum ar fi de lut. A nu putea suporta bogăția este dovada unui suflet slab.

Dar ca să împart cu tine și micul meu câștig de pe ziua de azi, găsii la Hecaton[2] al nostru că limitarea dorințelor servește și ca leac împotriva temerilor. „Vei înceta, zice el, să te temi, dacă vei înceta să speri.” „Cum pot fi puse laolaltă lucruri atât de deosebite?”, vei zice tu. Și totuși așa e: deși par deosebite, ele sunt legate. Precum același lanț leagă și pe deținut, și pe gardian, tot așa aceste lucruri, care sunt atât de diferite, merg împreună. Teama însoțește speranța.[3] Și nu mă mir că merg laolaltă: amândouă arată un suflet nehotărât, chinuit de așteptarea a ce va fi. Iar cauza principală a amândurora este că nu ne adaptăm prezentului, ci lăsăm să ne fugă gândurile în depărtări. Astfel, prevederea, cel mai mare bun al condiției omenești, s-a întors în rău. Fiarele fug de primejdiile pe care le văd; îndată ce scapă, trăiesc fără grijă. Noi ne chinuim și cu ce va fi, și cu ce a fost. Multe calități de-ale noastre ne fac rău: memoria redeșteaptă chinul fricii, și prevederea îl anticipează. Nimeni nu-i nefericit numai din pricina prezentului. Cu bine.

1) Filozofii cinici afectau o ținută neglijentă. Aceeași ținută o aveau și unii stoici.

2) Hecaton din Rhodos (secolul I î.Cr.), elev al lui Panaetius. Urmează direcția eclectică și platonică a maestrului său; se ocupă mai ales de etică. Pe lângă Panaetius și Posidonius, este cel mai citat dintre filozofii stoicismului de mijloc.

3) Și-n Eminescu: „Nu spera și nu ai teamă [...] De te-ndeamnă, de te cheamă” (Glossa).

Observ, dragă Luciliu, nu numai că mă îndrept, dar că devin alt om. Nu spun și nu cred că n-ar mai fi nimic de schimbat la mine. Cum să n-am încă multe de strâns la un loc, de potolit, de înălțat? Dar faptul că sufletul își vede slăbiciunile pe care până acum nu și le știa este și el o dovadă a schimbării în bine. Unii bolnavi sunt felicitați când își dau singuri seama că sunt bolnavi. Aş dori de aceea să-ți împărtășesc această neașteptată schimbare a mea: prin asta aș începe să am o și mai mare încredere în prietenia noastră, acea prietenie adevărată