pe care n-o rupe nici speranța, nici teama, nici grija intereselor proprii, aceea cu care oamenii mor, pentru care ei mor. Pot să-ți arăt mulți oameni cărora nu prietenii le-au lipsit, ci prietenia. Acest lucru nu se poate întâmpla atunci când sufletele se unesc în aceeași hotărâre de a urmări binele. De ce nu se poate? Fiindcă ele știu că totul le este comun și mai ales primejdiile ce le stau în cale. Nu-ți poți închipui câtă schimbare observ la mine în fiecare zi.

„Împărtășește-mi și mie - spui – leacul pe care l-ai găsit atât de bun.” – Doresc, într-adevăr, să-ți împărtășesc totul, și dacă mă bucur că învăț ceva nou este ca să-l împărtășesc altora. Oricât de valoros și de folositor ar fi un lucru pe care ar trebui să-l știu numai eu, el nu mi-ar face nicio plăcere. De mi s-ar da înțelepciunea, cu condiția s-o țin ascunsă și să n-o vestesc altora, aș respinge-o. Nu poți fi mulțumit că ai un lucru decât dacă ai cui să-l împărtășești. îți trimit de aceea aceste cărți. Și ca să nu te obosești căutând peste tot ce ți-ar fi de folos, am să pun niște semne, ca să te duci direct la pasajele pe care le apreciez și le admir mai mult.

Totuși, mai folositor decât slova scrisă ți-ar fi cuvântul viu și contactul personal. Trebuie să ai lucrurile în fața ochilor, mai întâi fiindcă oamenii se încred mai degrabă în cele ce văd decât în cele ce aud și, apoi, calea învățăturilor e lungă, a exemplelor scurtă și sigură. Cleante[1] n-ar fi întruchipat un al doilea Zenon[2] dacă l-ar fi ascultat numai; el a trăit însă alături de dânsul, i-a pătruns tainele, a văzut dacă-și duce viața potrivit cu învățătura lui. Platon și Aristotel și toată mulțimea de filozofi care aveau să apuce apoi pe căi deosebite au dobândit mai mult din felul de viață al lui Socrate decât din cuvintele lui.[3] Pe Metrodor, pe Hermarh, pe Polyaenus[4] nu școala lui Epicur i-a făcut oameni mari, ci împreuna-viețuire cu dânsul. Te chem la mine nu numai spre folosul tău, dar și spre al meu: vom câștiga foarte mult unul de la celălalt.

Până atunci, fiindcă-ți datorez micul tain zilnic, să-ți spun ce mi-a plăcut astăzi, citind pe Hecaton: „Mă întrebi, zice el, până unde am ajuns? Am ajuns să-mi fiu prieten”. Frumos rezultat! Nu va fi niciodată singur. Un asemenea om este, să știi, prietenul tuturor oamenilor. Cu bine.

 

1) Cleante din Assos, născut în 331/330 și mort în 225 la Atena. Fost atlet, Cleante deveni târziu elevul lui Zenon și apoi îi urmă la conducerea școlii. Noaptea se îndeletnicea cu căratul apei la un grădinar, iar ziua se ocupa cu filozofia. Spirit greoi, era numit în glumă „măgarul”, dar el răspundea liniștit: „Poate că se potrivește; numai eu pot purta povara învățăturilor lui Zenon”. Zelos și fidel, înzestrat și cu dar poetic, de la el ne-a rămas un renumit Imn către Zeus.

2) Zenon din Kition (336/335–270 î.Cr.), oraș în Cipru, locuit de eleni și fenicieni. Fiu de negustor, luă de timpuriu cunoștință, în urma călătoriilor tatălui său la Atena, de unde-i aducea cărți, de scrierile lui Platon și Aristotel. Venit la Atena prin 312, se alătură mai întâi cinicului Crates, audiază pe megaricul Stilpon și pe reprezentanții Academiei, Xenocrate și Polemon. El a fondat mai târziu o școală proprie, numită școala stoică, după locul în care își ținea prelegerile (stoá poikilé) – galeria pictată de Polygnot. Era vestit prin severitatea moravurilor și prin cumpătare.

3) Este o eroare a lui Seneca: Aristotel s-a născut (anul 384 î.Cr.) cu 15 ani după moartea lui Socrate (anul 399 î.Cr.).

4) Metrodor din Lampsac, elev al lui Epicur, înaintea căruia muri, totuși, în anul 277 î.Cr. Spirit întrucâtva greoi, Hermarh din Mitilene a fost elevul și executorul testamentar al lui Epicur, lăsat de el conducător al școlii. Polyaenus din Lampsac, mai întâi matematician, apoi elev al şcolii lui Epicur.

7.   Evitarea mulțimii  

Mă întrebi de cine să te păzești îndeosebi? De mulțime. Nu poți încă să te amesteci cu ea fără primejdie. Eu, cel puțin, îmi mărturisesc neputința. Niciodată nu mă întorc acasă cu sufletul cu care am plecat: ceva din armonia lui se tulbură, ceva din tot ce am alungat revine. Așa cum se întâmplă cu bolnavii pe care îndelunga zăcere îi slăbește într-atâta, că nu pot fi scoși afară fără a le fi mai rău, tot astfel se întâmplă și cu noi, ale căror suflete se înfiripă iarăși după o lungă boală. Dușmanul nostru este împreuna-viețuire cu cei mulți. Nu este unul dintr-aceștia, care să nu ne îmbie la vreun viciu, să nu ni-l transmită sau să nu ne păteze fără s-o ştim. Cu cât e mai mare gloata în care ne amestecăm, cu atât e mai mare primejdia. Dar nimic nu e mai păgubitor pentru bunele moravuri decât să asiști la vreun spectacol, căci prin plăcere viciile ni se strecoară mai ușor în suflet. Ce să-ți mai spun? Mă întorc acasă mai lacom, mai ambițios, mai desfrânat, ba chiar mai crud și mai neomenos, fiindcă am fost printre oameni.

Dădusem întâmplător peste un spectacol de amiază. Mă așteptam la jocuri, glume și un pic de destindere, pentru ca ochii spectatorului să se odihnească de atâta sânge omenesc.[1] Dimpotrivă. Luptele de mai înainte fuseseră nimica toată. Acum nu mai e de glumit: sunt adevărate omoruri. Luptătorii sunt complet descoperiți; expuși cu tot corpul atacurilor, nu dau nicio lovitură în deșert. Este spectacolul pe care cei mai mulți îl preferă cuplurilor de gladiatori obișnuite sau cerute de spectatori. Cum să nu-l prefere? Nici tu coif, nici tu scut împotriva sabiei. Ce pavăză, ce reguli de luptă? Toate astea întârzie moartea. Dimineața oamenii