Mami s-a oprit la unul dintre termeni:

— Decolorant, spuneţi?

Şi a căzut pe gânduri. Luând o bancnotă din casa de marcat, am întrebat-o:

— De unde cumpăr dezinfectantul?

— Ce întrebare! De la băcănia de-alături.

— Mami, păi e-nchisă.

— Închisă? Ce glumă! Domnul Tchombé nu închide niciodată. E deschis şapte zile din şapte, trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an. De fapt, întreabă-l…

Şi-a dat seama de confuzie şi a încremenit. Pleoapele i se zbăteau, sporindu-i înfricoşător albul ochilor, în timp ce buzele-i tremurau.

O tăcere jenată a umplut încăperea.

Doamna Simone s-a aplecat către Mami peste tejghea şi a luat-o de mână.

— Fatou, înmormântarea are loc mâine. La cimitirul din Belleville. Staţia Telegraf. Eu mă duc. Vrei să mergi cu mine?

Mami a murmurat dintr-o suflare:

— Ce, nu ştii? Eu l-am omorât.

Doamna Simone a ţinut-o în continuare pe Mami de mână, deşi aceasta dădea să şi-o retragă.

— Sigur că nu, Fatou, doar eşti o fiinţă miloasă, care nu e în stare să facă rău nimănui.

Mami şi-a tras mâna şi s-a uitat lung la doamna Simone.

— Aşa credeam şi eu până acum. Numai în minciuni credeam. Dar de-acum…

A părut a-şi fi amintit ceva de maximă importanţă, a făcut un salt, după care s-a prăbuşit leşinată în spatele barului.

Era pentru ultima oară când mai scotea vreun cuvânt.

Stâlpii cafenelei s-au hotărât să ne ajute, pe mine şi pe Mami, să traversăm acel infern.

Amuţind, Mami nu şi-a rătăcit doar vorbele, dar şi-a pierdut şi curiozitatea, atenţia acordată celorlalţi şi energia. Trupul i s-a schimbat într-o noapte, devenind, din graţios, greoi. În timpul rapidei metamorfoze, privirea i s-a stins, ochii i-au devenit sticloşi şi pielea şi-a pierdut strălucirea.

Mintea îi părea înlocuită de un program care o făcea să se achite mecanic de sarcini: se scula, se spăla, pregătea masa, cobora pentru a lucra în cafenea, la apus urca în apartament şi se întindea în pat. Corpul ei de ceară nu emana nici o emoţie, nici un sentiment.

Calcula în continuare frenetic – şi în tăcere –, dar de acum dezvolta o a doua obsesie, aceea a curăţeniei. Dimineaţa şi seara, de cum mă zărea, îmi ordona cu un gest să dau fuga la duş şi să mă săpunesc bine. Intra apoi în baia noastră strâmtă ca să verifice, cu privire severă, dacă o ascultam. După care bombănea, nemulţumită de rezultat. În cafenea, nu o mai interesa nimic altceva în afară de ştergerea prafului, frecat, dat cu detergent, curăţat iar şi iar. Se aproviziona cu dezinfectant de la o drogherie din strada Couronnes, ducând litri întregi în spate, după care spăla podelele, scaunele, mesele, trotuarul – şi asta de mai multe ori pe zi. Clientela scăzuse dramatic, într-atât mirosul gălbui de hipoclorit luase totul în stăpânire, de la aromele băuturilor la efluviile cafelei, dând localului un aspect auster, aseptic, de spital.

Împreună cu mine, doamna Simone a dus-o pe Mami la un medic generalist, care i-a diagnosticat depresia şi i-a prescris nişte pastile. Doctorul, un om cu o voce lipsită de orice intonaţie şi o înfăţişare dezagreabilă, părea să considere atât de obişnuită situaţia, încât apatia lui m-a liniştit. La ieşire, doamna Simone s-a aplecat spre mine.

— Ai văzut ce mutră avea doctorul? Ce părere ai?

— Păi…

— Nu te-a speriat făţăul lui? Eu numai ce m-am uitat la el şi m-am şi prins de depresie.

— Nu că n-ar…

— Ori medicamentele lui, ori un rahat de iepure tot atât ajută. Dac-ar fi bune la ceva antidepresivele astea, n-ar mai avea doctorul aşa mufă, păi nu? O secundă n-aş avea încredere într-un dubios cu meclă de biban speriat de bombe, care-şi laudă hapurile, că cică îţi redau zâmbetul, ba chiar te prăpădeşti de râs!

După care a rămas nemişcată, gândindu-se. Cuminte, Mami, care nu urmărea ce discutam, dar a observat că ne opriserăm, s-a proţăpit în faţa unei vitrine, la care se uita cu ochii goi. Doamna Simone m-a apucat de braţ.

— Familie aveţi?

— Au murit toţi. Numai unchiul Bamba ne-a mai rămas.

— Fratele ei?

— Fratele ei mai mare. Îşi scriu.

— Îl cunoşti?

— Nu.

— Unde stă?

— În Senegal.

— Cam departe… Anunţă-l. Întreabă-l dacă poate veni încoace.

— Ok.

A căzut pe gânduri, apoi a tras adânc aer în piept.

— Încarcă nota.

— Poftim?

— Mai înfloreşte şi tu adevărul ca să-l faci să vină-ncoace. Bagă-l în sperieţi. Zi-i că maică-ta e-ntr-o stare groaznică!

— Păi chiar e-ntr-o stare groaznică!

Doamna Simone mi-a făcut cu ochiul, privindu-mă lung.

— Măi, deşteptule!...

— Din când în când vorbeşti cu mine de parc-aş fi un copil de doisprezece ani. Bine, am doisprezece ani, da’-n primul rând sunt ăsta din faţa ta.

— Se vede. Şi eu, la doisprezece ani, ştiam ce voiam.

— Zău?!

— Da, o fustă roşie în carouri. Ceea ce dovedeşte că la vârsta ta chiar ai capul pe umeri.

Întors acasă, i-am scris o scrisoare lungă unchiului Bamba, despre al cărui curaj îmi povestise Mami.

Copiind adresa pe plic – „Strada YF-26, nr. 33, vila ocru cu bougainvillea din faţa vânzătorului de metraje, Dakar, Senegal“ –, am avut senzaţia că arunc o sticlă într-un ocean încremenit: nu ar fi avut cum ajunge vreodată în vreun port.

Spre marea mea surpriză, peste şase zile unchiul Bamba mi-a telefonat. Cu voce veselă, care nu se potrivea cu situaţia, m-a salutat, a râs stând cu mine la taclale, a afirmat sus şi tare că totul pica bine, fiindcă oricum trebuia să ajungă la Paris. „Bizness! Bizness!“

Peste încă o săptămână, m-am cunoscut cu unchiul Bamba.

Când a aterizat la cafenea, zvelt, elegant, în costum bleumarin în carouri, cu cravată, mănuşi, pălărie Borsalino, am presupus, departe de a-mi închipui că despre el era vorba, că e un client care lucra în media. S-a uitat atent la Mami şi a exclamat, deschizându-şi larg braţele:

— Fatou!

Mami şi-a îndreptat către el