era o simplă consecinţă a şocului şi nu va persista nicidecum, numai că aria estimărilor s-a lărgit: de acum, trecea în cifre numărul de bună ziua, bună seara şi mulţumesc pe care le rostea, îşi nota intervalul de timp în care un consumator ocupa scaunul din local, evalua durata conversaţiei necesare pentru a vinde o băutură sau pentru aprovizionare, calcula minutele dedicate pubelelor, aerisirii, curăţeniei.

M-am alarmat de-adevăratelea atunci când, întorcându-mă în apartament, am descoperit fişicuri de monede sub pantalonii din şifonier şi am constatat că, seară de seară, venea cu banii din casă pentru a-i ascunde printre rufe.

— Mami, ar trebui să depui repede banii ăştia la bancă.

— Gata. Nu mai am încredere. De altfel, uită-te şi tu.

M-a dus în bucătărie şi a deschis congelatorul. Am zărit astfel, în locul tradiţionalelor cutii cu îngheţată sau sorbet, teancuri de bancnote înfăşurate grosolan în saci de plastic.

— Mi-am retras economiile şi am închis contul.

— Mami, e periculos!

— Periculos e să ai încredere în cinstea sistemului oficial. Bănuţii mei nu mai au de ce să se teamă, nici măcar de vreo pană de curent.

Printre toate acele precauţii, o tulbura totuşi un gând: cel de a-i anunţa vestea proastă domnului Tchombé.

— Félix dragă, pentru moment îl evit. Numai că, bietul de el, nu îşi explică de ce ori mă strecor pe lângă pereţi, ori trec iute ca vântul pe la el.

În dimineaţa aceea am încurajat-o la fel cum o făcea ea cu mine când eram speriat că ne va da extemporal la geografie:

— Mami, nu eşti obligată să-i spui totul. Zi-i pur şi simplu că nu ai destui bani ca să-i accepţi oferta.

— N-o să-nghită minciuna.

— Pretinde şi tu că banca ţi-a refuzat încă un credit.

— Ar fi în stare să coboare preţul ca să fiu mulţumită. În care caz, ce-i răspund?

— De acord. Mai bine-i explici situaţia.

— Îţi dai seama cât de dezamăgit va fi?!

Am dat din cap, fără a-i semnala că proiecta asupra lui propria amărăciune.

Frământată, cu mâinile umede, gâfâind, împinsă de mine afară din apartament, a coborât la Paradisul smochinei ca o condamnată în drum spre eşafod.

O jumătate de ceas mai târziu, o alarmă mi-a spart urechile. Aplecându-mă pe fereastră, am observat în stradă pompieri, infirmiere şi o ambulanţă.

Am coborât în fugă în strada Ramponneau.

O targă cu domnul Tchombé, cu ochii închişi, cadaveric, marmoreean, sub o folie aurie de supravieţuire, a trecut prin faţa mea şi a fost băgată în ambulanţă. Sirena a început iarăşi să sune şi maşina a plecat în trombă.

Am dat de Mami pe pragul Paradisului smochinei, sprijinită de uşă: mi s-a părut la fel de palidă ca domnul Tchombé, cu pielea verzuie ca iedera iarna.

— I s-a făcut rău?

Nu a făcut nici o mişcare.

— Mami, nu te simţi bine?

Nici măcar o geană nu i s-a clintit.

Am prins-o de braţ şi am scuturat-o cât de tare am putut.

— Mami! Mami!

Ieşind din toropeală, a părut să-mi descopere prezenţa. Cu privirea rătăcită, uitându-se fix la mine, cu faţa scăldată-n lacrimi, m-a mângâiat pe obraz.

— L-am omorât.

— Poftim?!

— Când a înţeles că nu-i voi cumpăra băcănia, n-a mai avut aer, şi-a dus mâna la piept şi a leşinat. Deci l-am omorât!

— Era bolnav, Mami. Oricum, trebuia să moară de luni de zile, chiar dacă nu interveneai tu. Din contră, mulţumită ţie a mai rezistat: l-ai dus la specialişti, ai avut grijă de el.

— Şi-ar mai trăi, dacă nu l-aş fi lăsat baltă.

Am protestat: cei de la urgenţă au luat cu ei un domn Tchombé leşinat, nu un cadavru. Mă luptam înflăcărat cu Mami, ca să renunţe să-l mai creadă mort şi să se tot învinovăţească.

Dar, vai, la cafenea am fost anunţaţi că domnul Tchombé trecuse în lumea cealaltă pe când era transportat la spital.

În ziua aceea, Mami a închis La Muncă şi s-a ascuns la ea în cameră.

A doua zi, s-a întors la lucru fără a scoate o vorbă. Stâlpii de cafenea, din compasiune, s-au prefăcut a nu-şi da seama, mimând cele obişnuite.

— Uauuu! a exclamat cu admiraţie domnişoara Tran, văzând cum Mami înnegrea un al treilea caiet.

— Ar trebui să avem grijă să facem declaraţia de venituri, Fatou, a spus doamna Simone după ce a observat în ce dată eram.

Mami a fulgerat-o din priviri.

Începând din acea clipă, stâlpii cafenelei nu au mai vorbit decât între ei.

Când m-am întors de la şcoală, în sfârşit Mami a pronunţat o propoziţie:

— Félix, tu câţi ani ai?

Mirat de întrebare, întrucât tocmai sărbătoriserăm aniversarea mea, i-am răspuns:

— Doisprezece.

— Răspunde exact.

— Doisprezece ani şi o lună.

— Sigur?

Am trecut la o rapidă gimnastică mentală:

— Doisprezece ani şi treizeci şi trei de zile.

— Aha!

Ştergea tejgheaua cu o cârpă, cu mină dispreţuitoare.

— Şi, când ai doisprezece ani şi treizeci şi trei de zile şi te-ntorci de la şcoală, ce faci?

— Îi dau mamei mele un pupic?

M-am repezit la ea. Ridicându-şi cârpa, mi-a aruncat o privire atât de urâtă, că mi-a tăiat elanul.

— În nici un caz. Mai întâi te speli. Că eşti negru tot.

— Eu?

— Eşti murdar tot. Taie-o! La duş!

Am ieşit din cafenea cu capul plecat: era întâia oară când Mami mă respingea. În faţa oglinzii, am încercat să reperez urmele de murdărie de pe mine ori de pe haine. Degeaba. Nu conta, am făcut cum îmi spusese.

Când am apărut din nou, părea să fi uitat cearta dinainte şi nu avea astâmpăr.

— Félix, cum tot ai tu două picioare, dă o fugă şi cumpără dezinfectant de Javel, fiindcă nu mai am.

De pe bancheta lui, Robert Larousse a lăsat să-i scape:

— „Javel (apă de): de la Javel, sat, astăzi cartier al Parisului unde se găsea o uzină de produse chimice. Amestec de soluţie apoasă de hipoclorit şi clorură de