feminin în cartea de identitate, n-o să-i apăr tocmai eu pe toţi ăştia, executorii de mânării, zelatorii unei legislaţii imbecile! Totuşi, în cazul de faţă, situaţia ajunge la un asemenea nivel de cretinism, încât devine credibilă. Cine ştie vreun avocat?

— Eu, a exclamat domnişoara Tran. Un prieten al Domnului.

— Care domn?

— Canişul meu.

— A, da… Şi canişul tău îl cunoaşte bine?

— Da.

— Atât cât să-i poată solicita un mic serviciu?

— Presupun.

— Cum îl cheamă?

— Nu ştiu. Pe câinele lui îl cheamă Hercule. Un labrador. Auriu. Foarte simpatic.

— Ia trage-i tu un zâmbet drăguţ proprietarului lui Hercule şi propune-i să vină să ne lămurească aşa, cu luminile lui juridice.

Pe când cei doi hamham se întâlneau la o gură de canal, iar domnişoara Tran îi smulgea avocatului promisiunea unei întâlniri, noi stăteam şi tremuram.

Până la urmă, domnişoara ne-a anunţat că Roger Courtefil va veni la noi vineri, la ora 19.

Înaintea şedinţei de criză, Mami a tras obloanele pentru a limita audienţa la stâlpii de cafenea. A oprit aparatul de radio, a stins plafonierele şi a lăsat aprins numai neonul de la bar, care împrăştia o lumină lugubră, ordonându-ne să ne aşezăm în jurul unei mese mari pe care o alcătuise unind măsuţele. Ţepeni, aşezaţi la rând, aveam senzaţia că participam la un consiliu de administraţie. Intrând, Roger Courtefil, un cvadragenar în costum cu vestă, bine croit pe trupul dolofan, care părea să aprecieze mult amabilitatea domnişoarei Tran, a fost singurul care nu şi-a arătat uimirea în faţa acelei regii.

Fluturând documentele de care dispunea, Mami a vorbit despre cumpărarea cafenelei, cu unsprezece ani mai înainte, dar şi despre discuţia cu notarul Vermoulet, rebotezat Vermoulu3. Avocatul şi-a notat câteva cuvinte cu litere minuscule; a specificat că era specializat în divorţuri, dar, cu toate acestea, accepta să dea câteva telefoane.

3. Lemn mâncat de cari. (N. tr.)

L-a contactat pe notarul Paul Vermoulet, pe care l-a numit „maestre Vermoulu“ – chestie care a încântat-o pe Mami – şi căruia i s-a prezentat sec drept „maestrul Courtefil, avocatul doamnei Fatou N’Diaye“ –, ceea ce a umplut-o de mândrie pe domnişoara Tran. Ţâfnos la început, cu ton tranşant, l-a somat pe notar să se explice, după care şi-a pierdut un pic din trufie, a vorbit din ce în ce mai puţin, a îngăimat de mai multe ori „Bineînţeles“ şi a salutat smerit, cu un „dragă maestre“ mai lung decât un picior de top-model.

Schimbarea de atitudine ne-a cam descumpănit.

Roger Courtefil a dat imediat încă un telefon. De data aceasta, unuia dintre colegi, pe care-l tutuia, aruncându-i câte un „bătrâne“ şi întrebându-l dacă avusese de a face cu acest gen de cazuri. Chipul i s-a întunecat. Închizând, şi-a scărpinat genunchiul drept, a ezitat, a reflectat, s-a uitat la domnişoara Tran, care l-a încurajat cu un zâmbet binevoitor, apoi a mai format un număr.

— Fosta mea soţie, a precizat coborându-şi pleoapele.

Încordat, cu voce mieroasă, a schimbat cu ea câteva fraze banale, s-a interesat de sănătatea mai multor persoane, a comentat un weekend, nişte vacanţe şi pe la sfârşit a expus problema lui Mami. Fosta nevastă i-a răspuns scurt; Courtefil a amuţit şi a ascultat timp de mai multe minute, a mulţumit, a promis două sau trei chestii fără legătură cu cazul, apoi a închis.

S-a uitat lung la Mami.

— Lăsaţi-o baltă.

— Poftim?

— Nu veţi ajunge nicăieri. Păstraţi-vă cafeneaua. Şi daţi-vă la fund. Nici un zgomot, nici o mişcare. Discreţie totală.

— Ba fac ce-mi căşună-n cafeneaua mea, doar am plătit-o!

— Nimeni niciodată nu se va aventura să vi-o cumpere, fiindcă ar risca să o plătească de două ori, o dată dumneavoastră şi o dată statului.

— Păi…

— Singura soluţie este intentarea unui proces.

— Cui?

— Notarului care a murit. De fapt, succesorului lui.

— Şi voi câştiga?

— Mmm… Nu e sigur. Există doar o certitudine: va dura mult şi va costa o groază. Cel puţin trei ani. Mai rezonabil cinci. Şi cam jumătate din suma de cumpărare!

De disperare, Mami s-a înroşit, a înjurat, a ameninţat cerul, s-a lamentat, a izbucnit în plâns. Doamna Simone s-a repezit să o ia în braţe, Robert Larousse a ţâşnit după un pahar cu apă, domnişoara Tran, ieşind din rezerva ei asiatică, l-a certat pe avocat în vietnameză, în timp ce domnul Sophronidès tuna:

— Ce scandal! Să ataci o asemenea femeie! O minune de femeie! Cea mai bună persoană pe care am întâlnit-o pe faţa pământului! Stat pervertit, justiţie venală, societate putredă!

Cât despre mine, m-am ghemuit lângă şoldurile lui Mami, strângând-o în braţe, prosteşte, de parcă ar fi avut cum să mă apere de suferinţa pe care mi-o provoca. Îmi doream să nu mai strige, să nu mai înjure, să nu mai verse lacrimi.

Dar, în după-amiaza aceea, expresia nefericirii ei rămânea sănătoasă, foarte sănătoasă. Nu presimţeam că într-o zi, vai, aveam să regret că Mami nu mai plânge, nu mai ţipă, nu mai ia de guler întreg universul. Drama încă nu se produsese şi habar nu aveam de existenţa ei…

Săptămâna următoare, după ce a scos din vitrină micul afiş cu „De vânzare“, pe Mami a apucat-o o manie insolită, aceea de a număra. Încurajată, la început, de doamna Simone, care îi reproşa adesea că dă dovadă de nepăsare, s-a apucat să treacă într-un caiet numărul zilnic de clienţi, de cafele, de sticle de vin, de pahare de tărie, de păhărele de lichior. Cum asta nu i-a fost de ajuns, a început să numere şerveţelele, alunele pe care le punea în fiecare farfurie, şervetele şi bureţii pe care-i utiliza, apoi să măsoare cantitatea zilnică de săpun lichid, de detergent, de detartrant, să evalueze litrii de apă consumaţi şi kilowaţii la curentul electric. Când m-am arătat mirat, mi-a răspuns încruntată:

— Prea am fost naivă. Nu-mi mai trage nimeni mie ţeapă.

Pe moment, am crezut că neîncrederea ei generalizată, manifestată în cifre,