Robert Larousse a aprobat şi el, din cap, zâmbind:

— „Prinsoare: criticat, dar frecvent, de la a te prinde. Acţiune, opinie atât de ciudată, de dificilă, încât pare un pariu, o provocare.“

— Bate câmpii dicţionarul ăsta al dumneavoastră! i-a răspuns doamna Simone. Din contră, este vorba despre o acţiune bine calculată. Vinde, cumpără, se dezvoltă. Încasările suplimentare vor face ca împrumutul să fie repede rambursat.

În viaţa noastră de zi cu zi, proiectul a provocat efectul drojdiei în pâine: tulburaţi, avântaţi, entuziasmaţi, ne imaginam, Mami şi cu mine, ca fiind regii străzii Ramponneau, dacă nu cumva chiar prinţii din Belleville. Nu adormeam în nici o seară fără a mai adăuga un detaliu – veselă, pahare, culori ale pereţilor, material pentru tapiţat scaunele, fotografii, postere – care ne sporea nerăbdarea.

Mami i-a comunicat domnului Tchombé acordul nostru şi a pus un mic afiş în vitrină: „De vânzare“.

Ofertele nu au întârziat. Într-o săptămână şi-au făcut apariţia opt cumpărători.

— Iată-ne bogaţi, Félix, mai bogaţi decât mi-aş fi închipuit!

Avalanşa de persoane interesate o îmbăta pe Mami, care se bucura de parcă s-ar fi hotărât să-i crească averea de opt ori.

A ales una dintre acestea, pe Aram Vartanian, cizmar apreciat în cartier, pe care l-a considerat apt pentru a-i deveni vecin.

— Săracul de el, până acum muncea într-un colţişor liliputan, mai strâmt decât o cutie de pantofi!

Şi de-aici a început dezastrul.

Un cvadragenar în costum de culoare închisă a debarcat într-o miercuri după-amiază în cafenea, sinistru şi ţeapăn ca o mierlă împăiată.

— Doamna Fatou N’Diaye?

Mami s-a oprit din şters paharele şi i-a oferit un scaun.

— Sunt Paul Vermoulet, notar. Îl reprezint pe domnul Aram Vartanian.

— Bine-aţi venit! Mi-aţi adus oferta de cumpărare?

Insul a înghiţit un nod.

— Doamnă N’Diaye, am întâmpinat o problemă. M-am interesat la Camera Notarială: nu vă puteţi vinde localul.

Mami a izbucnit în râs.

— Şi ce m-ar împiedica?

— Legea. De fapt, atunci când l-aţi achiziţionat, proprietarul avea o datorie fiscală.

— Şi?

— Am constatat, în legătură cu ipoteca, transcrierea unei hotărâri judecătoreşti faţă de vânzător, în beneficiul statului, care a avut câştig de cauză în justiţie. Banii proveniţi din vânzare reveneau statului.

— Şi?

— În acel moment, statul nu a revendicat datoria, iar notarul de la vremea respectivă a făcut actul fără a o menţiona.

— Şi ce mă priveşte pe mine?

— Dacă scoateţi acest bun la vânzare, va trebui să daţi statului toţi banii proveniţi din vânzare.

— Poftim?! Doar nu eu datorez statului banii, ci fostul proprietar!

— Aveţi dreptate.

— Nu are decât să îşi achite datoria.

— Problema e că s-a evaporat. Iar statul îşi arogă dreptul de a considera că suma îi revine, din moment ce îi revenea la vremea respectivă.

— Statul ar fi trebuit să reclame atunci banii!

— Exact! Dar a omis s-o facă.

— Iar notarul ar fi trebuit să redacteze contractul stipulând acest detaliu.

— Aveţi dreptate: în respectivele împrejurări, reţinem două dovezi de neglijenţă, cea a statului şi cea a notarului.

— Deci ei sunt răspunzători.

— Argumentul nu poate fi utilizat decât printr-un proces.

Mami s-a cutremurat.

— Proces? Ce proces? Cine să intenteze procesul?

— Dumneavoastră, dacă vreţi să vă vindeţi cafeneaua.

— Dar chiar o vând!

— Nici un notar nu va accepta să întocmească actul. Nici eu, nici vreun altul.

— Poftim?

— L-am anunţat şi pe domnul Vartanian de dimineaţă. Fireşte, şi-a retras oferta. Cazul nu miroase deloc bine.

Utilizase un cuvânt dezastruos. Mami a explodat:

— Nu miroase bine cafeneaua mea? A ce pute? A şmecherie? A făţărnicie? A escrocherie? Totdeauna m-am dovedit cinstită, mi-am servit clienţii, mi-am plătit impozitele, sunt la zi cu taxele! Acum ar trebui să mai achit şi impozitele altora?! Ce, cafeneaua mea pute? Dacă vine vreun damf, atunci e al împuţitului de notar care nu şi-a făcut bine treaba sau al ticălosului care a fugit cu banii mei. Mă scuzaţi, domnule, dar cafeneaua mea miroase frumos, fiindcă ştiu eu cum să am grijă de ea.

— Foarte bine, doamnă, atunci vă las în cafeneaua dumneavoastră care miroase frumos.

Şi a ieşit demn, cu pieptul umflat, cu fesele trase înapoi.

Mami s-a întors spre mine.

— Ce maimuţoi! Îţi vine să crezi? Îţi vine să crezi aşa ceva?

Am răspuns cu o figură perplexă. Nu înţelesesem nimic sau, mai degrabă, ceea ce sesizasem mi se părea atât de absurd, de abuziv, încât mi se părea că nu înţelesesem.

Am rămas La Muncă în miercurea aceea, eu făcându-mi temele şi Mami făcând curat, în aşteptarea stâlpilor de cafenea, pentru a le povesti incredibila întrevedere.

Toţi clienţii au reacţionat în acelaşi fel: refuzând să accepte realitatea!

— E ceva abracadabrant! a exclamat strident Robert Larousse, mândru că a putut plasa adjectivul.

Domnişoara Tran a sintetizat intervenţia notarului ducându-şi arătătorul la tâmplă. Domnul Sophronidès a profitat pentru a trece la o diatribă împotriva funcţionarilor publici şi ministeriali, paraziţi care ne sunt băgaţi pe gât, coţofene gata mereu să fure moşteniri, vulturi, şacali, discurs ce a ţinut vreo jumătate de ceas şi ne-a distrat din plin, mai ales pe Mami, al cărei râs ne liniştea. Nu mai era nici un dubiu, dăduse de un dement, de un imbecil, de un impostor, întrucât toată povestea nu avea nici o noimă.

Ajunsă ultima, doamna Simone a luat lucrurile în serios:

— Mă tem că notarul nu e un ţicnit, dragă Fatou. Primo, profesiunea de notar nu atrage nebunii, care preferă să se dea Napoleon, Cristos ori un faraon, secundo, meseria asta cere să fii cu totul lipsit de fantezie. Maestrul Vermoulet ţi-a descris o situaţie atât de bizară, încât nu ar fi putut-o inventa tocmai el.

— Simone, doar n-o să-i iei acum apărarea coiotului ăstuia cu jurământul depus! a strigat domnul Sophronidès.

— Nu, n-o să-i iau apărarea tocmai eu, căreia administraţia îi refuză înscrierea sexului şi prenumelui