născută, se plimba pe undeva, deocamdată puştoaică. Şi eu voi fi acela care o va întrista pe Mami părăsind-o; nu aş fi bănuit nici o clipă că voi plânge peste puţin timp fiindcă Mami urma să mă părăsească. Să se retragă undeva, rămânând totuşi alături de mine.

Cum de s-a întâmplat una ca asta?

Presupun că totul a început de la Paradisul smochinei, băcănia lipită de La Muncă. Lentul şi meticulosul domn Tchombé, de treizeci de ani proprietar al magazinului, un colos în bluză albastră, cu pielea mai neagră decât negrul, începuse să tuşească tot atât cât motanul lui, Hapciu. Mami, care îl aprecia, alarmată de un al şaselea simţ, detector de boli, i-a făcut imediat o programare la doctor şi l-a obligat să se prezinte la cabinetul acestuia. Sesizase corect: domnul Tchombé suferea de cancer pulmonar, cauzat de ţigara brună, fără filtru, lipită dintotdeauna de buza de jos. Singuraticul nu i-a comunicat decât lui Mami nenorocirea: conform doctorului, îi mai rămăseseră una sau două luni de trăit.

Graţie unui specialist ale cărui coordonate le avea – Mami îşi nota toate informaţiile pe care le culegea din cafenea –, domnul Tchombé a beneficiat de un tratament inedit, care ar fi trebuit să-i amâne deznodământul fatal şi să-i permită să îşi ţină deschisă băcănia – mândria lui, dacă nu cumva chiar raţiunea de a fi, consistând în a-şi primi clienţii „şapte zile din şapte, trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an“. Şi-ntr-adevăr a supravieţuit. În fiecare dimineaţă, tot mai zdrobit, mai slăbit, mai cenuşiu, dar supravieţuia… Seara, Mami afla cu discreţie veşti, ducându-i din felurile pe care le pregătise cu mare grijă pentru noi.

Pe măsură ce răgazul pe această lume i se prelungea, domnul Tchombé devenea tot mai alb la faţă, astfel încât, prin cartier, nişte tâmpiţi făceau mişto de el, insinuând că ar fi luat michaeljacksonită, adică mania de a-ţi albi pielea. Domnul Tchombé nu riposta, şi nici Mami. Numai eu ştiam adevărul.

De un an de zile înfrunta boala.

Într-o sâmbătă, pe la ora 22, a bătut la uşa apartamentului nostru. Aşa, extenuat, semăna cu negativul propriului portret fotografic. Refuzând să se plângă şi dorindu-şi încă mai puţin să fie deplâns, a dat vizitei o turnură comercială: i-a propus lui Mami să-i cedeze Paradisul smochinei.

— Fie o exploatezi tot ca băcănie, Fatou, fie o foloseşti pentru a-ţi extinde cafeneaua. Ţi-ai putea deschide un restaurant. Am calculat că ai putea pune cincizeci de tacâmuri unind cele două suprafeţe.

Pentru a-i mulţumi pentru îngrijiri, îi oferea lui Mami un preţ bun. După ce i s-a făcut rău, a băut câteva pahare cu apă şi i-au trebuit zece minute pentru a-şi veni în fire, s-a scuzat că insistă:

— Dacă aştepţi până mor, Fatou, vei plăti mai mult. Oricum mă ia cu leşin la gândul de a le lăsa banii nepoţilor mei, nişte leneşi care se obosesc doar să tragă iarbă, dar chiar îmi vine să vărs la ideea că tocmai ăştia te-ar putea jecmăni.

Mami a dormit puţin în noaptea aceea. Cumpărase cafeneaua la un an după naşterea mea, mulţumită moştenirii din partea părinţilor ei, completată cu un credit. Acum, când nu mai datora nimic băncii, le demonstrase celorlalţi, dar şi sieşi, aptitudinea de a conduce o afacere. Venise oare momentul de a se lansa într-o nouă aventură?

Dimineaţă, în faţa bolurilor cu ciocolată caldă, mi-a cerut părerea sau, mai degrabă, a început un monolog de patru ore înaintea mea. Fără a avea o opinie personală, încercam să înţeleg ce dorea Mami, drept care o incitam să-mi spună totul. După un ceas, îşi limpezise gândurile:

— Să administrez o băcănie? Asta în nici un caz. Nu aş mai avea timp să-mi primesc clienţii şi să stau de vorbă cu ei. Comerţul cu diferite obiecte le convine taciturnilor ca domnul Tchombé; mie-mi place să fac comerţ cu oamenii. Şi-apoi, să ţin deschis şapte zile din şapte, trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an, înseamnă drum direct în iad! Să înfiinţez un restaurant? A, nu, mai bine crăp! E prea mult de muncă, prea mare presiunea, prea de tot stresul. Fie mă sinucid la cuptor, fie omor bucătarul care ar da să mă strângă de coaie.

— Mami, îţi semnalez faptul că nu ai coaie.

— Ia nu mă călca tu pe nervi! Ce, vrei să ţi le-arăt?

— Atunci îi spui nu domnului Tchombé.

— Ba-i zic da.

— Păi…

— Fiindcă am găsit o a treia soluţie! Cum îmi lipseşte jos spaţiu, am tot visat să-mping cumva pereţii. Vând localul meu, cumpăr spaţiul de alături, cu banii obţinuţi plus un împrumut, după care mut acolo La Muncă. Félix, mutăm cafeneaua păstrându-ne şi clientela, şi adresa. Ce părere ai?

— Super!

Mă entuziasmasem, fiindcă planul ei asigura ceea ce mă interesa: ca nimic să nu se schimbe. Următoarele trei ore, Mami a întors pe toate părţile fantastica ei intuiţie. Din acest punct de vedere, locuitoarea din Belleville rămânea senegaleză. Cine îşi închipuie că o conversaţie se încheie în momentul în care esenţialul a fost formulat nu ştie nimic despre arta africană a conversaţiei… Ideile scheletice trebuie îmbrăcate în carne, veşminte, culori, altfel se fac praf, iar reuşita nu e asigurată decât dacă diversifici tonurile, ritmurile, cuvintele, expresiile, abordându-le ba din dreapta, ba din stânga, ba de deasupra, ba de dedesubt, cântându-le, murmurându-le, scandându-le, strigându-le, până când le conferi densitatea obişnuită celor vii.

Când s-a întrerupt pentru a pregăti prânzul, schiţa viitorului câştigase un asemenea volum, încât – mi se părea –, dacă aş fi coborât scara, aş fi intrat direct în noul La Muncă.

Întrucât cultiva spiritul de familie, a doua zi Mami şi-a anunţat planul stâlpilor cafenelei, fără a compromite secretul bolii domnului Tchombé.

— Bravo! a strigat doamna Simone.

— Rrrrho! a confirmat domnişoara Tran cu admiraţie.

— Asta se cheamă-ndrăzneală, a declarat domnul Sophronidès. Ce curaj să faci ceva într-o ţară în care iniţiativa e dispreţuită!

— Mărturisesc că e o