omenirea nu îndeplinea decât acţiuni idioate – vota legi inepte, alegea maimuţoi corupţi şi jefuia planeta; umanitatea se înşela cu bună ştiinţă, uitând ce e bine pentru ea, deşi ar fi putut prospera dacă l-ar fi ascultat pe el. În copilărie, îl veneram pe domnul Sophronidès până acolo încât mă întrebam de ce preşedinţii Franţei ori Statelor Unite, cancelarul Germaniei, regele Belgiei, ţarul Rusiei nu se repezeau până la bistroul din strada Ramponneau pentru a-i cere zilnic sfatul acelui înţelept între înţelepţi. Cu timpul, am ajuns să bănuiesc că izbucnirile lui izvorau dintr-o indignare sistematică, iar autoritatea îi provenea nu atât din superioritatea intelectuală, cât dintr-o poză denigratoare. Graţie lui îi fac acum acest portret, întrucât mi-a insuflat simţul său critic.

Domnişoara Tran, despre care am mai vorbit, juca rolul unei surori mai mari, taciturne, fermecătoare, cu zâmbet permanent, care-şi rotunjea cu regularitate gura şi ochii, emiţând un sunet răguşit – Rrrho – pentru a aprecia un stilou nou, un pulover nou sau ultima pereche de pantofi. Admiraţia ei se adresa fără moderaţie obiectelor, mai ales când acestea erau la modă. Din partea acelei experte în arta consumului îmi plăcea să obţin aprobarea pentru hainele, brăţările, ghiozdanele, penarele sau caietele mele.

În sfârşit, mai era şi Robert Larousse.

— Nici că există fiinţă mai timidă, afirma Mami. Poate printre fluturi…

Robert Larousse părea în stare să se evapore în fiece clipă. Totul îl mişca profund. Degeaba l-ai fi abordat în şoaptă, tot tresărea. Dacă îi dădeai bună ziua, se îmbujora. Dacă îi aduceai un pahar, se bâlbâia, manifestându-şi recunoştinţa. Dacă trăgeai apa dincolo de uşa toaletei, i se părea că aude cascada Niagara şi era gata s-o rupă la fugă. Pentru el, sunetul unei bătăi din aripi echivala cu o erupţie a Vezuviului. Drept care încercam cu toţii să îl perturbăm cât mai puţin cu putinţă, sarcină dificilă într-o cafenea atât de frecventată.

Înainte şi după serviciu – repara aspiratoare –, intra cu paşi de şoricel în bistrou, se instala în fundul localului, lângă „Singur în linişte“, deschidea un dicţionar gros cât pieptul lui plăpând şi memora. Acesta era obiectivul pe care şi-l fixase: să înveţe pe de rost dicţionarul.

Lucru pentru care îl admiram. Să fim cinstiţi, nu recurgem la dicţionar decât pentru a ne lămuri cuvinte obscure. Pe când el se hotărâse ca, la un moment dat, să nu-i mai scape înţelesul nici unei vocabule. Asimila câte o jumătate de pagină pe zi, timp de şase zile pe săptămână, iar duminica şi-o aloca pentru recapitulare, la el acasă.

Doamna Simone nu s-a putut opri să nu calculeze:

— Dicţionarul lui are 2 722 de pagini. Lucrează câte o jumătate de pagină pe zi, de şase ori pe săptămână, şi are nevoie de 5 444 de şedinţe. Întrucât realizează 313 şedinţe pe an, plus 52 de recapitulări, va avea nevoie de şaptesprezece ani şi jumătate pentru a afla ce înseamnă zut sau zizi2.

2. Desigur, nici zut – interjecţie pentru enervare, pierderea răbdării, dispreţ, nemulţumire, echivalent al lui „La naiba! Ce dracu’! Rahat!“ –, nici zizi – „puţulică“, „păsărică“, „nimica toată“ – nu încheie dicţionarul limbii franceze, dar hazul alegerii lor e limpede. (N. tr.)

Începuse de opt ani.

Ne uluiau în egală măsură şi proiectul, şi încăpăţânarea lui. Când îl zăream absorbit de coloanele de definiţii, nu vedeam în el un şoarece famelic, cu nasul ascuţit, cu mustaţa decolorată, cu ochii ofiliţi, ţinuţi în cercul strâmt al ochelarilor, ci un erou care forţa frontierele imposibilului.

Nu-i cunoşteam adevărata identitate, întrucât, cândva, Mami îl strigase:

— Ce mai face domnul Larousse?

Iar numitul începuse să tremure.

— Vai, nu merit, nu merit…

— Ba sigur că da! Dumneavoastră şi Larousse-ul dumneavoastră sunteţi una şi-aceeaşi persoană.

Distrus, şi-a încovoiat ceafa, frângându-şi degetele.

— E un Robert…

Mami a izbucnit în râs:

— Atunci vă voi numi Robert Larousse!

Bărbatul a ridicat fruntea, cu lacrimi în ochi.

— Nu merit, nu merit…

După acel schimb de cuvinte, personajul fusese de acord cu porecla, pe care o adora şi care, de fiecare dată, îl umplea de fiori. Şi-o asumase, dar îşi justifica lipsa de modestie murmurând:

— Într-o bună zi… într-o bună zi…

Şi îşi lăsa fraza în aer, prea tulburat de perspectiva posibilei împliniri.

Pentru a se destinde, participa în anumite momente, în felul lui, la conversaţii. Astfel, într-o dimineaţă, pe când filozoful nostru, domnul Sophronidès, susţinea în faţa mamei mele că nimeni nu reuşise un atentat împotriva lui Hitler şi că dictatorul se sinucisese în blockhausul subteran din Berlin, vocea firavă a lui Robert Larousse pronunţase, de la masa lui retrasă:

— „Blockhaus, substantiv masculin, finalul secolului al XVII-lea, germană, de la Block, «grindă», şi Haus, «casă». Mică lucrare militară defensivă susţinută de grinzi, trunchiuri de copac, sau întărită cu beton. Sinonime: buncăr, cazemată, fort.“

O spusese din reflex. Întrerupt, domnul Sophronidès, temându-se să nu-i fie pusă sub semnul întrebării competenţa universală, îl măsurase din cap până-n picioare de pe taburetul lui.

— Poftim?

Tresărind, Robert Larousse a reuşit să articuleze:

— Presupun că, în cazul de faţă, este mai bine să fie utilizat cuvântul „buncăr“.

— A, da?

— „Cazemată foarte bine apărată. Din germană. Poate subterană.“

— Nu contează, Hitler s-a sinucis, nu-i aşa? a ţipat domnul Sophronidès.

— Eu… eu… nu ştiu. Nu învăţ dicţionarul de nume proprii.

— Atunci, ne mai vedem la următorul dicţionar.

Domnul Sophronidès exultase, iar Robert Larousse, livid, descompus, şi-a ascuns ruşinea scufundându-se la loc în carte.

Ne imaginăm vreodată de unde ar putea apărea pericolul?

Putem concepe ce ne va răscoli existenţa?

Nimic nu ghicisem. Mi se părea că viaţa noastră avea să se desfăşoare astfel, veselă, hazlie, tandră, până în ziua în care – cât mai târziu cu putinţă – urma să părăsesc apartamentul pentru a mă muta cu soţia mea, o femeie pe care nu o cunoşteam încă, dar care, deja