— Fatou, draga mea!

Mami şi-a întors capul şi şi-a văzut de curăţenie.

— Fatou, sunt eu, Bamba!

Cu chipul împărţit în două de un surâs imens, cu dinţi albi strălucitori, unchiului nu-i venea să creadă că e întâmpinat cu o asemenea răceală.

S-a apropiat de Mami şi, poznaş, s-a înclinat încercând să-i atragă atenţia. Din păcate, ea se lăsase absorbită de număratul alunelor: altfel spus, pentru ea lumea nu mai exista.

Unchiul s-a întors spre mine.

— Félix?

— Unchiule?

Extaziat, m-a ridicat în braţe şi m-a strâns la piept. Prea puţin obişnuit să fiu alintat de un bărbat, am descoperit că torsul îi era cald şi mirosea a vanilie.

— Nu credeam că a ajuns în asemenea hal, mi-a şoptit lăsându-mă jos.

— Ba da, aşa e.

— Totuşi, mai munceşte?

— O mai ajută doamna Simone, pentru a evita o catastrofă.

De o săptămână, doamna Simone, consternată de comportamentul de somnambul al lui Mami, o terminase cu Bois de Boulogne, rămăsese în cafenea, lua comenzile, servea clienţii, încasa banii, făcea conversaţie cu cei prezenţi, în timp ce Mami, indiferentă, ştergea praful, dădea cu mopul, spăla podelele şi trotuarul cu apă din belşug.

Unchiul Bamba s-a uitat la doamna Simone, şi-a scos pălăria, s-a plecat în faţa ei şi i-a sărutat mâna.

— Vă mulţumesc, dragă doamnă Simone. Vă mulţumesc în numele familiei noastre.

Uluită de dovada de politeţe, doamna Simone a mormăit:

— Lăsaţi, lăsaţi, e normal.

— Vai, nici vorbă! Lucrul acesta dovedeşte ce inimă mare aveţi. Adevărată regină, aveţi privilegiul de a reuni graţia spiritului cu aceea a trupului şi să ni le dăruiţi. Doamnă Simone, vă vom păstra o recunoştinţă nesfârşită. Nu-i aşa, Félix?

Doamna Simone, care, de obicei, nu rămânea fără replică, a rămas cu gura căscată.

Unchiul Bamba s-a aplecat spre mine.

— Unde-mi pot pune bagajul?

Şi mi-a arătat patru valize enorme, lăsate pe trotuar. Observându-mi uimirea, mi-a explicat:

— Da, am reuşit să mă restrâng la atât. An după an, iau tot mai puţine după mine.

— La noi e puţin loc.

— Nu-ţi face griji, Félix, ne descurcăm noi.

Într-o oră a reuşit să îşi aranjeze îmbrăcămintea, pălăriile şi încălţămintea în camera mea şi să depoziteze valizele în pivniţă. Mi-a arătat canapeaua din salon, anunţându-mă că acolo va dormi – de parcă s-ar fi putut întinde în altă parte, dacă nu pe preşul de la intrare –, s-a schimbat şi, înţolit în galben canar, a continuat să îşi trâmbiţeze bucuria de a fi venit aici.

Mai pe seară, în timp ce Mami atacase toaletele cu dezinfectant, i-am prezentat stâlpii de cafenea. Aceştia i-au descris starea în care se afla Mami şi i-au expus istoricul degradării ei. Fiecare şi-a permis câte un comentariu:

— Societatea multiplică legile în aşa fel încât politicienii să convingă cetăţenii că le pasă de ei. De fapt, ne reduc libertăţile şi provoacă impasuri, ca acela în care a ajuns săraca Fatou. O situaţie… o situaţie…

— Kafkiană, a şoptit Robert Larousse, care tocmai ajunsese la litera K.

— Exact, kafkiană! a continuat domnul Sophronidès, care încerca să aibă ultimul cuvânt.

Unchiul Bamba îi asculta pe toţi, îl fermeca pe fiecare în parte, îşi înmulţea amabilităţile destinate domnişoarei Tran, domnului Sophronidès, dar revenea neîncetat la doamna Simone, cu ochii scânteindu-i ca nişte diamante, pentru a-i face o plecăciune, pentru a o lăuda, pentru a-şi manifesta admiraţia. Risipa de dovezi de recunoştinţă o pusese în încurcătură: evident, unchiul Bamba nu-i observase ambiguitatea de gen şi o asalta cu galanterii.

Seara, în clipa despărţirii, Bamba s-a apropiat de ea cu un surâs larg.

— Doamnă Simone, domnul Simon ce mai face?

Cea întrebată s-a blocat.

— Domnul Simon?

Răcindu-se dintr-odată, doamna Simone îşi închipuia că, prin acea ironie, unchiul îi dovedea că-i înţelesese identitatea. Bamba a continuat însă cu acelaşi farmec:

— Domnul Simon, cel care se bucură de fericirea de a-şi împărţi zilele… şi nopţile… cu dumneavoastră. Aflaţi că-l invidiez, da, îl invidiez! Ce bărbat norocos!

Uşurată, doamna Simone s-a îmbujorat. Fără a îndrăzni să ne privească, a coborât pleoapele şi a îngăimat:

— Nu există un domn Simon.

— Vai!

— A… a… murit.

— Îmi pare rău! Condoleanţe. S-a întâmplat demult?

— Acum zece ani, a răspuns doamna Simone la întâmplare, sufocându-se.

Unchiul Bamba a prins-o de mână cu delicateţe, de parcă ar fi atins o floare de preţ.

— Simţeam că e-n dumneavoastră o tristeţe, ceva diferit, ca o amărăciune tainică.

— Mie-mi spui?! a strigat doamna Simone, pierzându-şi controlul.

— Poftiţi?

Doamna Simone şi-a venit în fire şi a adăugat cu voce cântată:

— Aţi înţeles totul, dragă domnule.

Când unchiul Bamba a ieşit în stradă pentru a fuma, doamna Simone s-a întors spre noi, ameninţătoare:

— Primului care-i spune adevărul îi smulg părul din nas.

— Rrrho! a exclamat domnişoara Tran, căreia lucrul acesta părea a-i aminti ceva hazliu, poate vreun obicei vietnamez…

La miezul nopţii, în mica noastră bucătărie, unchiul Bamba şi-a dezvăluit diagnosticul: după el, mama murise şi trebuia înviată.

După ce a tastat un ceas pe computerul meu, s-a întors triumfător:

— Gata, am stabilit să ne vedem mâine.

Mami, Nenea şi cu mine am sosit cu metroul la Barbès sâmbătă pe la prânz. Nou-venit la Paris, unchiul Bamba, impresionat de vacarmul metalic, vibraţia vagoanelor, căile ferate aeriene, zborul stâlpilor de oţel şi balustradele înalte de fier care ne aşteptau pe peron, a exclamat: „Chiar am ajuns la Turnul Eiffel?!“ În ascensor, nişte indieni ne-au întins prospecte; la ieşire, nişte africani ne-au băgat pe gât altele, împinşi de nişte arabi care ne-au oferit spre vânzare lănţişoare de aur.

Mulţimea se agita impetuoasă, preocupată, colorată. Tot soiul de gură-cască umblau şi pe stradă, şi pe trotuare, ceea ce pe mine m-a mirat, dar nu şi pe unchiul. Am luat-o pe o străduţă unde ne-a arătat o clădire într-o rână, în asemenea hal de obosită, încât mi s-ar fi părut mai prudent să nu intrăm.

Am urcat o scară îngustă, din lemn, acoperită cu un linoleum