de a deveni incoerent. Mă trezii liniștit, mă ocrotii în orele contabile operînd o separație (o uitare!) și, liber în lungile mele plimbări pe la poalele pădurilor, gîndii: „Bătrîne, îi spusei într-o zi aceluiași gorun pe care îl interogasem odată, Socrate nu te-a cunoscut să se însenineze că din trupul tău i se va face într-o zi sicriul. Înseninarea lui îi venea din altă parte, pesemne că îl plictiseai, cum îl plictisea și marea și cum îl plictisea, desigur, și Xantipa, ale cărei ocări l-au silit să-și petreacă zilele în cetate și să cultive înțelepciunea… Ei, ce zici de asta, gorunule la margine de codru?!…”

[1] (aici) ieșit din formă, șters (fr.) (n. r.)

[2] M-am băgat în lanțuri pentru dragostea mea blondă (fr.) (n. r.)

Capitolul IV

Singurătatea, liniștirea, tăcerea din noi înșine (a nu comunica nimănui ceea ce gîndim și simțim) duce la inadaptare, la formarea altei imagini despre noi în ochii altora? Oricum, nu a uneia enigmatice și în nici un caz neutre, cum am dori? Într-o zi ea intră în biroul meu și îmi spuse că economista noastră își serba ziua de naștere și ne invita sus să bem un pahar. O auzii, dar mă uitai la ea fără să-i răspund. Se bronzase la mare. Sosirea ei nu fusese un eveniment, după cum parcă îmi sugerase că va fi repetîndu-mi la telefon data întoarcerii. Nici n-avea cum să fie, dar îmi rămăsese în amintire, ca o scamă, această ciudățenie: de ce mă felicitase și de ce ținuse să știu ziua cînd… Iar floarea din vază nu mai apăru. Bronzul nu-i stătea bine, îi dădea un aer întunecat de… „Hm! murmurai cînd se prezentă la mine cu hîrtii, la Jaffa și Beyrut mai sînt femei arabe…” Nu se miră de această remarcă, ca și cînd ar fi găsit-o firească, își amestecă în tăcere mîinile cu ale mele, mîini, și ele, bronzate, cu unghii date cu sidef și singurul eveniment (cred că da, parcă aducea a eveniment!) care se produse fu retragerea ei cu pași parcă încetiniți de o curioasă melancolie, ducînd cu ea mapa parcă ar fi avut între coperțile acesteia o sentință, nu neapărat gravă, dar care sporea în ființa ei o incertitudine, o șovăială, o vagă nehotărîre…

„Veniți, îmi spuse, ne-a invitat pe toți… Dacă nu veniți o să creadă că aveți ceva cu ea…” Ia uite! Mă proteja! Îmi dădea sfaturi! Nu-i răspunsei, dar după o jumătate de oră, cînd era gata să uit, urcai și eu sus. Se și abțiguiseră, picai pe o veselie generală. Dădui pe gît infectul coniac, care în loc să mi se urce la cap îmi răscoli stomacul, unde se instală, fără să mai plece, sub o formă de greață persistentă, și începui să mă uit enervat și involuntar spre ușă: voiam să mă car cît mai repede, fiindcă veselia era ea generală, dar nu mi se comunica nicidecum și nu trecea nici între ei, de la unul la altul, disarmonie care te incita mai degrabă să le spui ceva neplăcut decît să participi. Da, parcă și ei aveau chef să-și spună niște adevăruri nu prea agreabile, dar se stăpîneau așteptînd s-o facă unul dintre ei, mimînd deocamdată voioșia.

Astfel, mă pomenii înconjurat de trei dintre ele, după ce fui întrebat cu un fel de simpatie mieroasă (întrebare preexistentă, care nu mi s-ar fi pus fără ajutorul coniacului) de ce nu mă recăsătoresc… Cu aceeași filozofie ascunsă în glas ca și a distinsei doamne Chiriță și cu exclamații de ironie simulat afectuoasă, ei, ce așteptam, adică, ei, ia să vedem, ei, nu zău (sugestie de sfidare, nu mai cred în femei?), chiar așa, de la prima încercare, alții sînt la a treia și tot nu renunță… Asta aduce, așa, pe undeva, cumva, a lașitate… Taci, dragă, dacă o iubește omul și acum, ce vrei tu să-i bagi pe gît… Ei și? Parcă eu cînd m-am despărțit de primul meu bărbat nu-l iubeam? Și el mă iubea pe mine, dar dacă nu se mai poate n-o să stai și să… Cînd am ieșit de la tribunal eram veseli amîndoi, rîdeam, mi-a sărutat mîna… Și acuma mă iubește, dar s-a însurat omul, o duce bine și nici eu… Atunci de ce v-ați mai despărțit, dacă… N-a văzut nimic în femeie! Cum n-a văzut, dacă zici că te iubea… Așa, n-a văzut, ca și domnul Petrini… Poți să iubești și să nu vezi nimic în femeie… De unde știi tu că nu vede?… Începui să răspund în același ton: dacă e să mă iau după exemplarele aici de față, chiar că nu văd… Rîsete generale… Chiar așa, domnule Petrini? După toate?… Nu, media statistică… Ei, așa mai merge… Și continuînd astfel, simții că eram pe punctul de a fi considerat un tip care eșuase pentru totdeauna în căsnicie și că în ceea ce le privea pe ele, dacă toate ar fi fost libere, nu la mine și-ar fi ridicat ochii și în orice caz bărbații lor erau mai presus decît inși de genul meu, care au fost odată ceva și au eșuat și în direcția asta (un fel de mîndrie, de priviri de sus, îmi sugerau gîndirea lor neexprimată), cînd auzii o șoaptă lîngă umăr: „Nu le mai răspundeți”. Și ea tăcu mai departe, fiindcă ea era, tăcuta, acum, casieră și o văzui cum se îndreaptă încet spre ușă, cu aceiași pași ciudați care reeditau „evenimentul” întoarcerii ei de la mare, cînd se retrăsese de la mine din birou cu mapa pe care o ținea strîns la subsuoară…

Plăcută șoaptă, gîndii după ce ea ieși, caldă complicitate, discretă detașare… Cine era fata asta? Nu părea să fie ceea ce arăta… Nu părea, oricum, să fie casieriță de meserie… S-ar fi amestecat cu ele, chiar dacă nu le-ar fi ținut isonul. Și nu părea deloc să fi fost o