persecutată acolo de unde venise, s-ar fi ferit, de pildă, aici, să plece cînd veselia era în toi, cînd prudența i-ar fi cerut să simuleze măcar adaptarea: dacă era o inadaptabilă pățită… Nu-mi spusese ea însăși că trebuie să mă duc, să nu se creadă că aș avea ceva cu economista? Și totuși se retrăsese apoi prea devreme, înfruntînd acest risc… Curios, întîrziai, să văd, o bîrfea cineva, știa cineva cine e? Nu, n-o luase în seamă nimeni, nu-i auzii numele pronunțat de vreuna din aceste cucoane care aveau acum limbile destul de dezlegate ca s-o facă, în bine sau în rău, sau în treacăt… Pesemne că nu știau deloc cine e, adică nici măcar atît cît era necesar trezirii simplei curiozități…

Coborîi și eu în biroul meu și deschisei ușa spre al ei, să văd dacă plecase. Tocmai voia să plece, stătea în picioare și încuia Fichetul. Vîrî cheile în geantă. Dar vocea cu care mi se adresă era alta decît cea șoptită sus, ca și cînd nu ea îmi sugerase acea discretă complicitate, care, ca să zic așa, era al doilea „eveniment” după întoarcerea ei de la mare. „S-a terminat?” zise. „Nu… Credeați, zisei cu ironie, că…” „A! Nu, mă întrerupse, dar n-ați observat că săriseră toate ca niște gaițe?… Eu am o sensibilitate la indiscreție, prefer să bat «în retragere», nu pot să suport, chiar dacă nu sînt vizată direct…” „Așa, deci!” „Știu că așa se trăiește, continuă, dar în mine au alt ecou…”

Începui să mă plimb prin birou, cu sentimentul că rătăcesc pe potecile mele, la care mă ducea gîndul îndată ce terminam orele contabile… „Ecoul ăsta e natural sau e cîștigat?” zisei oprindu-mă o clipă și contemplînd prin geam dealurile îndepărtate care se zăreau din această parte a clădirii. „E cîștigat”, zise încuindu-și acum fără zgomot sertarele. „În cazul ăsta ați putea scăpa de el…” „Mă străduiesc…” „Cu succes?” „Hm! (și făcu un gest cu palma) așa și-așa! Știu, de pildă, cum v-am spus, că e mai bine să mă retrag.” „Nu e o lașitate, cum spunea una din gaițe?” „Ba da, dar dacă aș fi «vitează» înfrîngerea ar fi mai dureroasă decît gîndul că sînt lașă. Știu că nu sînt… Fiindcă, deși nu sînt slabă, nu pot să rezist coaliției… Nu rezistă nimeni…” „Ba da, zisei, de pildă să intri în ea. Coalițiile astea sînt întîmplătoare și fără o coerență de durată. E suficient să te împrietenești cu indiferent care dintre ei și ceea ce ți se părea tragic și insolubil devine deodată comic și neglijabil…” „Știu și asta și chiar așa și fac… De aceea v-am și spus că e bine să…”

…Se întrerupse. Adică să se ducă sus și să mă duc și eu…? Aceste ultime cuvinte neexprimate mă făcură să tresar. Mă răsucii de la geam și mă uitai la ea. Îmi displăcu: nu-i puteam vedea chipul întreg din pricina părului care îi acoperea de o parte și de alta tîmplele și jumătate din obraji. Părea anonimă și insignifiantă. Pesemne de aceea nu stîrnise încă interesul celor de sus? (Jos, în afara contabilității și casieriei, mai era doar cabinetul directorului și al secretarei acestuia.) „Da, zisei, mi-ați spus, dar în cazul de față, de pildă, coaliția nici măcar nu există. Sîntem prea puțini aici ca să poată vreunul dintre noi să pună la cale un spectacol caracteristic…” Se holbă literalmente la mine cu ochii ei mari, care mi se părură în clipa aceea masculini, străini de restul chipului și mai ales de gură, care rămase ușor deschisă într-o bizară perplexitate: „…Credeți?”, zise. „Vă temeți?” replicai. Se înstrăină, aș zice, fulgerător, își reveni, apoi cu un efort la fel de implicat în avans și retragere, asemănător celui al racului, care înaintînd, dă îndărăt: „Da… Nu…” murmură luînd-o spre ușă.

Apoi după un timp, în stradă, foarte hotărîtă în îndoială: „…Nu știu!” „Mai pozitiv ar fi să nu vă temeți, adică să ziceți nu, cu hotărîrea cu care ați zis nu știu…” „Credeți?” „Da, zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna pozitiv… Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat seama…”

Păru să nu fi auzit precizarea mea. Avea un mers ciudat, care parcă se armoniza cu un vag recul interior, pe care abia îl sesizasem: pașii îi înaintau, dar mi se părea că o să rămînă în urmă, deși nu rămînea. „Mergeți în direcția asta?” o întrebai. „Da, merg spre centru!” „Vă însoțesc pînă în centru.” „Numai dacă nu vă deranjează… Știți, reluă apoi, după părerea mea nimic nu e totdeauna pozitiv… Spuneți că sîntem aici prea puțini, la organizația asta comercială, ca să poată vreunul din noi să pună la cale un spectacol caracteristic… Cum să nu? Un soț și o soție sînt doi (nu douăzeci cîți sîntem la Oraca asta) și putem afirma că nu-și pot pune la cale un spectacol caracteristic?” „Adică cei doi soți?”, zisei zîmbind. „Bineînțeles!” (O fi fost măritată? mă întrebai sau poate se gîndea la cei doi părinți ai ei?… uneori unii copii, chiar mari, ajung prizonierii părinților lor, cum fusese bietul Petrică.) „Aveți dreptate, zisei, ca să-i fac plăcere, păstrînd însă în rezervă adevăratul răspuns pe care aveam să i-l dau după aceea. Da, repetai, și încă de ce anvergură! (Mă bucuram că gîndea, de mult nu mai vorbisem cu cineva care să aibă acest dar, nu dreptatea interesează într-o conversație, ci delicata plăcere a comunicării.) Însă lucrurile sînt deosebite, continuai, spectacolul pe care și-l pun la cale doi soți este, ca să zic așa, etern, în timp ce cel pe care și-l montează oamenii care sînt siliți să muncească împreună, de aceea i-am spus că e caracteristic, fiindcă e variabil, și mai ales e de natură efemeră, se schimbă odată cu împrejurările sociale care l-au determinat…” „Pînă să se schimbe, zise, murim noi!” „De ce? Am impresia că e în scădere.”

Iar mi se păru că n-a înregistrat răspunsul meu. Se opri să se uite