la o casă și începu să-mi explice aproape volubil sau aproape cu entuziasm, dar un entuziasm rece, cam abstract, de ce era atît de frumoasă casa aceea, care era într-adevăr frumoasă, cum erau în orașul nostru la tot pasul, și de ce i-ar plăcea să locuiască în ea și în ce cameră. (O fi avînd o locuință rea?) O întrebai. Nu, zise, stăteau destul de bine, ea și cei doi părinți, dar… așa, îi plăceau ei în mod deosebit casele frumoase… casele care par învăluite într-o poezie misterioasă… casele tăcute („vedeți cît de tăcută e? pare uitată aici de demult!”), casele lugubre… a, nu, astea nu-i plăceau… casele care aveau sus de tot o odaie izolată, ca o hulubărie… „Hai să ne oprim puțin, nu vă stricați programul?” „Nu…” „Unde luați masa?…” „Depinde, uneori la o braserie în care mă duceam eu cu un bun prieten cînd eram asistent… O vreme, cît a trăit mama, acasă, acum îmi pregătesc singur ceva necomplicat… Vă invit la braseria asta…”

Vorbăria îi slăbea atenția? Simula neatenția? Literalmente parcă nici nu auzi că o invitam la masă. Urcasem un dîmb plin de brazi, ca să se uite ea mai aproape la acea casă care avea cocoțată sus acea odaie ca o hulubărie. „Cine o fi acolo? Se rezemă de gard și rămase minute lungi cu ochii ei mari zgîiți în sus. Te pomenești că nu stă nimeni! Și, vedeți geamurile cum veghează ele așa mititele… Cum s-o fi urcînd în ea, prin ce parte? Ah, uitați, are o scară exterioară, vedeți? în stînga, în fund…”

Niște cîini flocoși țîșniră de undeva din acea curte și luară cu asalt gardul de care ea se rezemase, lătrînd cu glasuri furioase, răgușite, ca la stînă. Dacă n-aș fi fost atent ar fi mușcat-o de mîini; o trăsei cam brutal și mă uimi inerția greoaie a corpului ei, deloc imponderabil, cum îți lasă adesea această senzație unele fete (Căprioara era astfel). Plecarăm, dar ea cu regret vizibil, însă tot așa, parcă abstract, mai întoarse capul de vreo două ori pînă ne îndepărtarăm.

Mă înșelasem, mi se păruse că gîndea. Plăcerea ei pentru case, prea insistentă și neconvingătoare, nu numai că nu mi se comunicase deloc, dar spulberase cu totul timida vrajă pe care ea mi-o inspirase gîndind cîteva minute împreună cu mine.

În centru mă oprii. Mă uitai în dreapta și stînga, eu o luam, adică, într-o parte, și ea în alta. Abia atunci parcă se trezi și deveni conștientă de o inconsistență provocată de ea însăși și se uită la mine cu buzele ușor întredeschise (perplexitate pe care începusem s-o cunosc) și zise cu un stins regret „Și cum, nu putem și noi să ne plimbăm puțin!?”

Ca și cum nu ne-am fi plimbat! Ca și cînd n-aș fi invitat-o să luăm masa împreună! Era îmbrăcată într-un taior de toamnă, maron, dar amestecat cu mult verde și care îi preciza o oarecare siluetă… O contemplai cum se îndepărta, fără să se uite înapoi, cu pași fermi, dar totuși parcă în același timp ezitanți, după ce la întrebarea ei care mă lua fără veste (și întrebarea și stinsul regret) îi răspunsesem printr-o tăcere care se prelungise… O pală puternică de vînt făcu să freamăte castanii și apoi să zboare din ei în vîrtej frunze smulse care căzură după aceea la pămînt, se îngrămădiră unele în altele și o luară într-o goană smintită parcă chiar după ea, după ciudata casieriță cu goluri de memorie în conversație și cu pasiuni subite și incolore, anoste, pentru clădirile orașului ei… Nici nu știam bine cum o cheamă, semnătura pe care i-o vedeam pe documente era aproape indescifrabilă… S. Calala, sau Culala, Elala…

Tresării, parcă alarmat… Da, avui brusc un sentiment de alarmă… E toamnă, frunze împrăștiate… Nu era pe deplin toamnă, dar pașii ei și palele încă verzi… Da, încă verzi, dar curînd vor fi galbene și… fructe maronii vor pica rostogolindu-se cu un pocnet pe largile trotuare… cădere și în aceeași clipă desghiocare, eliberare pentru o nouă viață, un nou ciclu… Monotoni, nesiguri, parcă fără convingere, pașii ei se îndepărtau tot mai mult… Aveam o halucinație? Cineva parcă reînvia în această siluetă ezitantă, într-o scenă trăită demult… De cine mai mă despărțisem astfel?… Cine îmi mai vorbise cu un astfel de stins regret?… „Trandafirii tăi, cîntă o voce în mine (a cui era?) s-au ruginit în glastră, vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult…” Cine mă mai făcuse să simt o astfel de vagă, nedureroasă, nedefinită și aproape dulce sfîșiere? Nimeni, poate în altă viață?

Mă urnii brusc din loc și o luai spre Braseria… Da, puteam zice braseria prieteniei mele cu Ion Micu. Nu, Ion Micu nu era bine zis! Ci Braseria prieteniei pur și simplu… Se stinsese prin voința amîndurora și această prietenie, nici el nu-mi mai dăduse nici un semn, nici eu, prin vreo scrisoare, nu-l mai bătusem pe umăr să-i reamintesc ceea ce îmi promisese… Nici nu-l mai urmărisem să-i citesc articolele prin presa literară…

Capitolul V

…Nici chelnerii nu mai erau aceiași (unde-o fi cel care ne servea în acei ani, chelnerul filozof?), și cu toate că nici atunci lumea care venea acolo nu-mi era direct cunoscută, cei de acum mi se păreau total necunoscuți, oricum străini de mine, neinteresanți, insignifianți și fără biografie… Inși din a căror alcătuire a ființei lor ascunse ai fi zis că fusese smuls ceva sau se adăugase ceva care îi făcea să arate loviți parcă de o amnezie… Avuseseră ei un trecut? Aveau un viitor? Nu puteam să mai citesc pe chipurile lor un răspuns. Pierdusem eu cheia, uitasem eu codul descifrării expresiilor umane? Mă părăsise oare pe mine acel sentiment minunat care la douăzeci de ani mă făcea să-i știu pe oameni ca pe mine însumi, să știu cine sînt fără să stau de vorbă cu ei, ultima mea amintire, și cea mai puternică, fiind marea manifestație pe care o privisem dinafară și cînd toate expresiile lor îmi erau