era călduţă şi iradia, dar, mai ales, fiindcă la amiază e totdeauna mai cald afară, chelnerul străbate astfel o porţiune de grădină prin soarele dogoritoriar din pricina asta năduşeşte de-i curg mici şiroaie pe tâmple şi la rădăcina nasului. Îndeosebi sosurile, sub proiectorul arzător al nămiezii, devin vii şi calde, capătă un fel de materialitate fiartă care te dezgustă. Caut un refugiu de proaspăt şi răcoritor în ape minerale. Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuţă, în cazul cel mai rău. Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos şi revărsat, de mai curând o ciorbă leşioasă de varză, în care au căzut la întâmplare bucăţi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiţă albă, pe cealaltă parte. Prietenii mei mâncau însă cu poftă, îmi adresau întrebări binevoitoare, cu surâsuri protectoare şi mă îndemnau să beau din vinul cald, pe care chelnerul, neobişnuit cu preferinţele mele, nu-l adusese în baterie cu gheaţă, iar eu acum nu mai aveam curajul să poruncesc îndreptarea lucrurilor. Eram sincer necăjit că nu pot să beau, când eram îndemnat cu atâta cordialitate, mai ales că aveam pentru unul dintre comeseni nu numai o admiraţie extraordinară, dar şi amintiri frumoase din vremea războiului. După ce luptasem călare în tot timpul retragerii, regimentul nostru, în a doua parte a campaniei, a fost băgat în foc descălecat la Sticlărie, pe valea Oituzului, unde am luptat o bucată de vreme. Rănit, am fost evacuat într-un spital dinapoia frontului, într-un târg moldovenesc. Ofiţer intendent al spitalului era tocmai cel care acum era în dreapta mea la masă. Băiat de petrecere, harnic la treabă, după câte se spunea, luptând voiniceşte cu damigeana cu vin, dar şi izbutind să obţie totul de la centrele de aprovizionare, aşa încât spitalul nostru nu ducea lipsă de nimic. Toată lumea era încântată de el, şi mai ales noi, ofiţerii răniţi, care puteam părăsi patul. Într-un pavilion din fund, unde ocupa două încăperi ofiţerul intendent, se încingeau nişte grandioase partide de pocher, care ţineau uneori de la trei după-amiază până a doua zi dimineaţa. Era un bun camarad, cu un limbaj anume al lui, poetic, care de atunci mă umplea de admiraţie şi pe care, umilit de mărginirea mea, l-am regăsit pe urmă în volumele lui de proză. Dar iată că acum începe o adevărată dramă pentru mine. În sosul, sau mai bine zis zeama din farfuria celuilalt scriitor, puţin ascunsă de tăiţeii de varză, doarme cu aripile strânse, înecată în grăsime, o muscă. Niciodată, nici chiar în război, când am comandat patrule tari de cavalerie, nici când am fost însărcinat, ca de atâtea ori, cu misiunea de a conduce prin ţară diferiţi oaspeţi de marcă, nu mi s-a pus o problemă atât de alarmant imediată şi atât de insolubilă parcă. Să atrag luarea-aminte a domnului, tot atât de reputat scriitor, dar pe care eu îl cunoşteam mai de puţin timp, şi care tocmai explica un manifest literar, era oarecum prea târziu, căci şi mâncase jumătate din farfurie. Şi pe urmă, din acelaşi fel de mâncare îmbuca (acesta e cuvântul) şi vechiul meu prieten. Ar fi trebuit deci să renunţe amândoi la resturile din farfurie şi să caute să-şi împace în stomac cum vor putea: mâncarea consumată cu structura şi imaginea muştei. De altfel, aveam impresia că, deşi mi-ar mulţumi, ar fi totuşi enervaţi şi, aşa ca în nu ştiu care filosofie unde realitatea se creează prin însuşi faptul cunoaşterii, m-ar fi făcut pe minecare prea văd toaterăspunzător de existenţa micii vietăţi decedate în grăsimea din farfurie. Mă simţeam intimidat ca un elev de şcoală, care n-ar îndrăzni să atragă luarea-aminte profesorului că i se vede rupt ciorapul, deasupra pantofului, la călcâi. M-am hotărât să aştept cu nădejdea că ei vor mânca totul din farfurii şi că o întâmplare fericită va face să rămâie în restul din zeamă picolului tocmai porţiunea cu cadavrul muştei. Aşa aşteptam să se apropie ziua de examen când eram mic, sau inspecţia însărcinatului de afaceri când eram detaşat. Nervos, nehotărât, obsedat de imagine. Iar când am înţeles că voi asista la clipa inevitabilă, când tovarăşul meu va înghiţi musca, am devenit palidcred că mi s-au albit buzele. Între-rupându-se atunci din pasionata lor discuţie despre programul grupării lor, scriitorul bălai, voinic şi plin de voie bună, m-a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. Abia am putut să şoptesc, arătând extenuat cu un vârf de cuţit spre muscă. A surâs, şi cu un gest secundar, de paranteză, a scos cu furculiţa musca, a aruncat-o jos şi i-a spus prietenului meu, aşa în treacăt, cu binevoitoare ironie: „E gingaş domnul”, pe urmă a propus ca manifestul să fie tipărit pe hârtie mai luxoasă, cu desene moderne. Mai târziu a trebuit să ne retragem, cu masă cu tot, mai înspre salonul cel mare, căci cortul întins deasupra se încinsese de tot. Mărturisesc că am recurs la un procedeu destul de inelegant, dar am toate scuzele. Când am propus, prevăzător, schimbarea mesei, eram sigur că prietenii scriitori vor accepta bucuros propunerea mea. Şi iată de ce: cam pe la sfârşit, când se goliseră cea mai mare parte din mese, veneau să dejuneze preşedintele Camerei cu fata lui, una dintre cele mai frumoase fete din societatea bucureşteană. Dar când m-au văzut salutând, cei doi scriitori m-au şi întrebat în grabă şi cu o mimică extrem de indiscretă, ca şi când ar fi fost vorba de o pensionară a localului, cine e domnişoara. Nu puteam nici să nu răspund şi nici să răspund, pentru că fata observase întrebarea simultană a celor doi şi ar fi ghicit după mişcarea buzelor răspunsul meu. De-abia am aşteptat plecarea.

  Ne-am despărţit foarte cordial în faţa restaurantului, rugându-i să-mi trimită şi mie revista pe care voiau s-o scoată. Cred că am făcut şi o supremă impoliteţă întrebând cum pot