în compartiment un comisioner, cărunt, înalt şi cu mustaţa tunsă pe gura cocoloşită, pe care-l cunoşteam de când îmi aducea flori de la D. Avea acum în braţe un vas, un fel de strachină înţesată de viorele, ca o floarea-soarelui albastră, închisă în smalţ verde. Pe un carton alb D. Îmi scria că socoate că-mi va fi călătoria mai plăcută dacă voi avea dinainte grămada de flori. Un domn de vizavi a şi fixat orizontala mescioară a compartimentului, de am pus pe ea vasul cu minunea de fraged albastru care îţi împrospăta respiraţia, ca şi privirea, ca şi gândurile. Pe urmă darul venea, aparent, din lumea tuturor posibilităţilor şi făcea impresie. Cel puţin ştiam acum că nu mai sunt compătimită.

  T.

  ÎNTR-O DUPĂAMIAZĂ DE AUGUST.

  Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în-grădină, cu doi scriitori3. Am mâncat tot timpul, enervat, feluri de mâncare sălcie, am băut apă călduţă şi leşioasă, vin cu gust de limonada. Toate acestea, pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decât la aceea la care sunt obişnuit, că nu mă pot înţelege cu alt chelner decât cu cel care mă slujeşte de obicei. Unii cred că asta e un început de manie (cum mi se spune), oricum, mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zâmbit indulgent şi zâmbetul acesta indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mâncare. Ei sunt doi scriitori cunoscuţi tuturor acelor care călătoresc cu trenul şi profesorilor de limba română, au un fel de certitudine în calmul şi în politeţea lor indiferentă şi comodă, care contrastează cu graba şi excesul de zel pe care-l vădesc eu în fiecare gest când vorbesc cu ei. Îmi spun cu un ton îndepărtat şi deferent: „Diplomatule”, „Aviatorule”. Ştiu că şi ei sunt măguliţi să stea la masă cu mine, din cauza numelui şi a situaţiei mele în Ministerul de Externe, dar e în asta ceva gratuit, aşa cum cei care îmbracă un frac de închiriat îl dispreţuiesc şi îl afişează totuşi. La rândul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucrurile pe care n-ai să le poţi face. Admiram pe cei care joacă tenis şi cu destulă trudă am devenit campion regional de tenis, am ţinut să se vorbească, să se amestece în convorbire fraze despre modul în care dansez, iar fetele mă anunţă la telefon să viu negreşit la bal „şi să dansez numai cu ele”. Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul „Solon”, premiu fără însemnătate bănească prea mare, desigur, dar pe care îl ambiţionează toţi proprietarii, din cauză că a fost cucerit de cai iluştri în trecut. Cu atât mai mare e meritul meu că l-am putut cuceri cu un grajd de trei cai numai. Am avut două accidente de automobil despre care a vorbit toată presa şi îndeosebi Le Progres (organ al partidului conservator, fondat în 1918 de A. Marghiloman) la cronica mondenă. Am încercat trei recorduri cu avionul, numai după doi ani de pilotaj, căci abia de atunci încoace m-am decis, cu toate că aş fi avut prilejul încă din timpul războiului, când am fost cerut la un centru de aviaţie, dar era tocmai în timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlărie, şi când colonelul mi-a arătat, zâmbind cu dispreţ perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier, parcă ar fi plouat cenuşă pe mine, aşa mă simţeam de prost.

  Am rămas la escadron, spre marele necaz al ordonanţei care se vedea restabilit la oraş, dar şi spre bucuria roşiorilor mei, care mă iubeau ca pe un frate. Toate le-am făcut în viaţă, şi tot ce mi-a stârnit amorul-propriu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră. Numai scriitor ştiu că oricât aş vrea, orice aş face şi oricât m-aş stoarce, n-aş putea deveni niciodată, şi de aceea stau cu sfială alături de cei doi prieteni, căci zâmbetele lor mă umilesc puţin, nu mult, aşa cât s-ar apleca o trestie sub apăsarea vântului.

  Au bunăvoinţa să se întrerupă din când în când, într-o convorbire ale cărei date elementare nu le cunosc şi care tocmai de aceea îmi pare nesfârşit de interesantă, cum erau convorbirile din biroul tatălui meu, când se rosteau familiar şi ca în continuare nume care mi se păreau tot aşa de frumoase ca Trebizonda, sau Valdemar, sau Casablanca, numele misterioase ale copilăriei mele. Tovarăşii mei de masă pronunţau când cu indignare, când cu „nu e rău” sau „îmi pare că are culoare”, nume de scriitori şi reviste, toate împrumutate de la flori şi în genere de la ţară, care mă fascinau ca toate lucrurile inabordabile. Aş fi vrut detalii dar nu îndrăzneam să le cer, căci nu mi le-ar fi dat, zâmbind cu indulgenţă, şi mă mulţumeam cu sonorităţi muzicale care mă limitau şi mă sileau să-mi recunosc o reală, netăgăduibilă inferioritate.

  Eram strâmtorat, eu atât de sigur de mine de obicei, eram nelalocul meu, nu izbuteam să fiu eu, cum nu izbuteşti să ai mersul şi silueta ta dacă ţi-a intrat o pietricică în pantof. Am mâncat în silă o farfurie de salată de vinete cu gust de dovleci tocaţi şi cu untdelemn unsuros, pentru că tovarăşii mei de masă mâncau cu prea multă poftă şi mi s-ar fi părut inconvenabil ca eu să declar că un fel atât de apreciat de ei nu e comestibil. Au cerut apoi varză cu carne, dar prudent am aşteptat să le-o aducă întâi lor, ca să văd despre ce e vorba. Nam regretat această prudenţă, când am văzut farfuria cu marginile pătate de sos gălbui (poate din pricină că, grăbit, chelnerul aduce mai multe farfurii o dată, puindu-le unele într-altele ca la pension, şi de aceea uneori fundul farfuriei intră în sosul celei dedesubt, când nu şi degetele celui grăbit). De altfel, am făcut rău că am acceptat să mănânc în grădină. Întâi că umbra