revenea în discuţiile dintre el şi sora lui, dar totdeauna doar ca un vis frumos, imposibil de realizat, despre care părinţilor nici nu le plăcea să audă vorbindu-se; însă Gregor se gândea foarte serios la acest lucru şi intenţionase să le-o comunice solemn în ajunul Crăciunului.

Asemenea gânduri, cu totul inutile în situaţia actuală, îi treceau prin minte în timp ce şedea în picioare, lipit de uşă, şi trăgea cu urechea. Uneori îl dobora oboseala şi, nemaiputând asculta, lăsa capul să-i cadă şi să se izbească de uşă, apoi îl ţinea iarăşi nemişcat, întrucât chiar şi cel mai mic zgomot produs de el se auzea alături şi-i silea pe-ai casei să amuţească. „Ce-o fi tot făcând acolo”, spunea tata după un răstimp, întorcând probabil capul spre uşă, apoi discuţia întreruptă se pornea din nou, cu încetul.

Bătrânul Samsa repeta explicaţiile de mai multe ori, pe de-o parte pentru că nu-i mai erau de mult familiare problemele respective, pe de altă parte pentru că mama nu pricepea totul din prima dată; astfel Gregor află amănunţit că, în ciuda ghinionului avut, familia mai rămăsese din vremurile de odinioară cu o mică avere, fireşte nu prea importantă, dar pe care o mai sporiseră, între timp, şi dobânzile. În afară de asta, banii pe care Gregor îi aducea lunar acasă – şi din care el nu-şi păstra decât câţiva guldeni – nu fuseseră cheltuiţi în întregime, aşa că din economii se mai adăugase un mic capital. Îndărătul uşii lui, Gregor aproba din cap, cu convingere, bucurându-se de acest neaşteptat spirit de prevedere. De fapt, graţie acestor sume economisite, Gregor ar fi putut să amortizeze mai repede datoria tatălui faţă de directorul său, grăbind astfel cu mult sosirea zilei când ar fi putut să scape de această slujbă; dar, în împrejurările actuale, era fără îndoială mai bine aşa cum rânduise tatăl lucrurile.

Totuşi, banii aceştia nu erau suficienţi pentru ca familia sa să poată trăi numai din dobânzi; ar fi ajuns, poate, pentru a le asigura existenţa un an, doi, dar nu mai mult; nu puteau fi consideraţi, aşadar, decât ca o rezervă, ce nu trebuia să fie atacată, ci doar păstrată pentru zile negre; banii necesari pentru existenţa zilnică trebuiau să fie agonisiţi într-alt fel. Oricât ar fi fost de sănătos, tata era totuşi un om bătrân, care nu mai lucrase nimic de peste cinci ani şi nu-şi putea face prea multe iluzii; de altfel, în cursul acestor cinci ani, care reprezentau prima lui vacanţă după o viaţă plină de trudă, încheiată cu un insucces, se cam îngrăşase şi devenise destul de greoi. Şi atunci cine să câştige bani? Poate cumva mama, care suferea de astmă şi pe care simplul mers prin casă o obosea şi-o obliga să se întindă pe divan în faţa ferestrei deschise, abia mai trăgându-şi sufletul? Sau sora sa care, cu toţi cei şaptesprezece ani ai ei, mai era încă un copil ce se complăcea în existenţa de până acum şi care nu ştia să facă altceva decât să se îmbrace drăguţ, să doarmă până târziu, să ajute la gospodărie, să ia parte la câteva distracţii modeste şi, mai ales, să cânte la vioară? Când discuţiile din camera alăturată ajungeau la tema necesităţii de-a câştiga bani, Gregor se dezlipea de uşă şi se arunca pe canapeaua de piele căutând în răcoarea ei alinarea ruşinii şi tristeţii care-i încingea trupul.

Adeseori îşi petrecea pe ea nopţile lungi, fără a da geană de geană, ci doar râcâind pielea ore în şir. Alteori nu-şi cruţa osteneala de-a împinge un fotoliu lângă fereastră; apoi se agăţa de glaf şi, sprijinindu-se pe fotoliu, se rezema de cercevea, dar nu pentru a se uita afară, ci pentru a retrăi probabil senzaţia de eliberare care-l cuprindea odinioară, când privea pe geam. Căci, pe zi ce trecea, Gregor vedea tot mai nelămurit toate lucrurile aflate la oarecare distanţă de el; acum nu mai desluşea spitalul din faţă a cărui privelişte o blestemase de-atâtea ori în trecut; şi, dacă n-ar fi ştiut cu precizie că locuieşte în liniştita, dar întru totul citadina Charlottenstrasse, ar fi putut crede că, de la fereastra lui, vede o pustietate, în care nu se întrezăreşte nici o linie de demarcaţie între cerul cenuşiu şi pământul tot cenuşiu. Surorii lui i-a fost suficient să remarce doar de două ori fotoliul lângă fereastră, pentru a înţelege totul; după aceea, de fiecare dată când deretica prin odaie, împingea fotoliul lângă geam, ba chiar lăsa ferestrele dinăuntru deschise.

Dacă ar fi putut să vorbească cu sora sa şi să-i mulţumească pentru tot ce făcea de dragul lui, Gregor ar fi acceptat mai uşor toate serviciile aduse; dar aşa, condamnat la tăcere, suferea nespus. Fireşte că ea căuta să atenueze, pe cât posibil, impresia penibilă şi, cu cât trecea vremea, izbutea să se prefacă tot mai bine; dar şi Gregor îi înţelegea din ce în ce mai limpede jocul. Simpla ei apariţie îi procura o suferinţă cumplită. Cum intra în odaie, Grete nici nu închidea bine uşa oricât era ea de grijulie să le ascundă celorlalţi priveliştea camerei lui Gregor – şi alerga îndată la fereastră, de parcă s-ar fi sufocat; o deschidea larg, cu mâini grăbite şi, fie cât de frig, rămânea o clipă cu capul scos afară, respirând adânc. De două ori pe zi îl înspăimânta pe Gregor cu alergatul şi zgomotul ei; tot timpul cât era geamul deschis, Gregor tremura de frig sub canapea; ştia şi el foarte bine că Grete l-ar fi scutit de supliciul acesta, dacă i-ar fi fost cât de cât posibil să stea cu ferestrele închise într-o cameră, în care se afla şi el.

O dată – cam la vreo lună după metamorfozarea lui Gregor, deci când Grete n-ar mai fi avut motive să se mire de înfăţişarea lui – ea veni ceva mai devreme ca de obicei şi-l găsi pe fratele ei tocmai stând la fereastră, nemişcat, într-o poziţie care trezea spaimă. Gregor se aştepta s-o vadă renunţând de a intra în cameră, întrucât, din locul unde se afla, o împiedica