rotunjise abdomenul şi abia mai putea respira, atât de ghemuit era. Simţi că se sufocă şi că i se umflă ochii în cap, dar privi cuminte la sora lui, care nu bănuia nimic şi aduna cu mătura nu numai resturile, dar chiar şi alimentele pe care nu le atinsese; apoi, ca şi cum n-ar mai fi fost bune de nimic, le răsturnă grăbită, într-o găleată pe care o acoperi cu un capac de lemn şi scoase totul afară. Nici nu întorsese încă bine spatele, când Gregor ieşi de sub canapea, întinzându-se şi umflându-şi abdomenul în voie.

Gregor îşi căpăta acum hrana în felul acesta, o dată dimineaţa, când părinţii şi slujnica încă mai dormeau, iar a doua oară după masa de prânz, întrucât atunci părinţii îşi făceau siesta, iar servitoarea era trimisă de acasă, de către Grete, cu vreo treabă oarecare. Fireşte că nici ei nu voiau ca Gregor să rabde de foame, dar poate că n-ar fi suportat să ştie, decât din auzite, că mănâncă, sau poate că sora lui voia să-i scutească de o mică amărăciune în plus. Că doar sufereau destul şi fără asta.

Gregor n-a putut afla niciodată sub ce pretext au fost îndepărtaţi din casă, în prima zI. Medicul şi lăcătuşul, întrucât nimeni nu-l pricepea când vorbea şi toţi – până şi sora lui – îşi închipuiau că nici el nu-i înţelege pe ceilalţi; astfel, când Grele venea în odaia lui, Gregor trebuia să se mulţumească să asculte, din când în când, oftaturile ei şi invocarea sfinţilor. Abia mai târziu, când sora lui se mai obişnuise întrucâtva cu situaţia – de obişnuinţă deplină nici nu putea fi vorba – Gregor mai prindea din zbor câte o observaţie, care era rostită cu bună intenţie sau putea fi tălmăcită ca atare. „Astăzi ştiu că i-a plăcut”, spunea ea când Gregor devora mâncarea până la ultima fărâmă; iar în situaţia inversă, care, treptat, se repeta tot mai frecvent, obişnuia să remarce aproape cu tristeţe: „Iar a rămas totul neatins!”

Dar, dacă Gregor nu putea afla direct nici o noutate, în schimb trăgea cu urechea pe la uşi şi afla tot ce se vorbea în camerele alăturate; cum auzea voci, alerga numaidecât la uşa respectivă şi se lipea cu tot corpul de ea. Mai ales în primele timpuri nu exista discuţie în care să nu fi fost vorba de el, chiar şi pe ocolite. Vreme de două zile a putut auzi, la toate mesele familiei, consfătuiri cu privire la atitudinea ce trebuia adoptată; chiar şi între mese nu vorbeau decât tot despre aceeaşi temă, în orice moment aflându-se în casă cel puţin doi membri ai familiei, deoarece niciunul nu voia să rămână singur şi nici nu se-ndurau să plece cu toţii de acasă. De altfel servitoarea – deşi nu era prea clar ce şi cât aflase despre cele întâmplate – ceruse chiar din prima zi să i se dea drumul numaidecât; şi când, un sfert de oră mai târziu, îşi luă rămas bun, mulţumi cu lacrimi în ochi, ca şi cum concedierea ar fi fost cea mai mare binefacere, apoi, fără să-i ceară cineva, se legă cu jurământ groaznic să nu sufle nici o vorbă nimănui.

Acum trebuiau să gătească sora împreună cu mama; fireşte, nici nu era cine ştie ce osteneală, că doar nu mâncau mai nimic. Gregor îi auzea necontenit îmbiindu-se unul pe altul, dar primind mereu acelaşi răspuns: „Mulţumesc, am luat destul”, sau altceva asemănător. Nici de băut se pare că nu beau mai nimic. Adesea, sora lui îl întreba pe tatăl lor dacă nu vrea o bere şi se oferea binevoitoare să se ducă să i-o cumpere chiar ea; iar când acesta tăcea, Grete spunea – pentru a-i înlătura ultimele motive de reţinere – că o poate trimite, în definitiv, şi pe portăreasă, dar atunci el răspundea, într-un târziu cu un „nu” răspicat şi nu mai vorbea nimeni despre asta.

Încă din prima zi, tatăl expuse limpede, atât mamei cât şi surorii lui Gregor, întreaga situaţie financiară şi toate perspectivele. Din când în când se ridica de la masă şi scotea vreun document sau cine ştie ce carneţel de însemnări, din minuscula casă de bani Wertheim, pe care o salvase din falimentul pe care-l dăduse cu cinci ani în urmă. Se auzea cum descuia broasca atât de complicată şi cum o încuia la loc, de fiecare dată, după ce lua din ea ceea ce căuta. Aceste explicaţii ale tatălui său fură pentru Gregor primul lucru îmbucurător pe care-l auzi de la începutul captivităţii. Totdeauna îşi închipuise că tatăl său nu mai rămăsese cu nimic de pe urma magazinului de odinioară, iar acesta nu-i afirmase niciodată contrariul – de altfel nici Gregor nu se interesase niciodată. Grija lui Gregor fusese, pe atunci, să facă tot ce-i sta în putinţă, pentru a ajuta familia să uite cât mai repede de crahul financiar, care-i aruncase pe toţi în braţele disperării. Şi astfel începuse să muncească cu toată ardoarea, ajungând peste noapte, dintr-un biet funcţionăraş, un comis-voiajor care avea, fireşte, alte posibilităţi de câştig şi ale cărui succese în afaceri se transformau numaidecât în bani peşin: aceşti bani îi putea aduce acasă şi pune pe masă, în faţa familiei uimite şi fericite. Frumoase timpuri, dar splendoarea lor nu se mai repetă după aceea, deşi Gregor câştigă şi mai târziu destui bani pentru a putea asigura existenţa familiei – lucru pe care îl şi făcea. Se obişnuiseră cu toţii, atât familia, cât şi Gregor; unii primeau banii cu recunoştinţă, celălalt îi da cu plăcere, dar fără ca să se mai nască din aceasta o atmosferă de calde efuziuni. Doar sora mai rămăsese ataşată de Gregor şi planul lui tainic era – dat fiind faptul că, spre deosebire de el, Grete iubea muzica şi cânta emoţionant de frumos la vioară – s-o trimită la conservator în anul următor, fără a ţine seama de cheltuielile pe care i le va prilejui această hotărâre şi pe care va căuta să le acopere în alt mod. Adesea, când Gregor petrecea câteva zile acasă, conservatorul